Iubirea si sacrificiul unei copile au fost rasplatite. Tiiinc-taaaanc-tiiinc-taaanc... De undeva din marginea satului, dintre valatucii de ceata, care acopereau casele ca o panza de paianjen, se auzea un tanguit rece.
In curtea ultimei casute - c
Iubirea si sacrificiul unei copile au fost rasplatite. Tiiinc-taaaanc-tiiinc-taaanc... De undeva din marginea satului, dintre valatucii de ceata, care acopereau casele ca o panza de paianjen, se auzea un tanguit rece. In curtea ultimei casute - cocosata de batranete - langa o vatra lucrau de zor un batran si o fetita. Fetita sa fi avut vreo 13-14 ani. Avea parul negru. Trupul firav, in contradictie cu bratele foarte puternice. Fata ii era acoperita de funingine. Dar cum ridica ochii sa se uite spre drum, doua albastrele rasareau de sub gene. Si totul se lumina. Ileana isi sterse sudoarea de pe frunte cu maneca bluzei. Avea un nod in gat si parca niste lacrimi tot vroiau sa se nasca. Dar printr-o vointa de fier, alunga lacrimile. Se uita la bunicul ei, asa cum statea acolo cu picioarele in groapa aceea. Sarmanul era prea batran si nu mai avea putere sa stea in picioare. A sapat o groapa, cam pana la genunchi, si se aseza pe pamant. Asa putea sa-si foloseasca puterea bratelor si nu-i mai tremurau picioarele. Ea tinea fierul strans cu un cleste. Fierul acela, pe care il scosese din carbuni, avea culorile soarelui la apus. Si rosu, si galben si portocaliu. Fierbinte, dar pe duca. Bunicul sau ofta. Stiau amandoi de ce sunt atat de tacuti. Se auzea doar vaietul fierului zdrobit de baros, obligat sa ia o anumita forma. Dupa ce bunicul il batea bine pe toate partile, Ileana il arunca repede intr-o galetusa cu apa. Se nascuse o noua potcoava. Se topisera zapezile, si oamenii se pregateau sa mearga la camp. Ileana si Bunicul se trezisera de dimineata, chiar daca ieri muncisera pana ii lasase puterile, ca sa faca mai multe potcoave. Erau potcovari. La Targ. Astazi, intr-un sat apropiat de-al lor, era targ. Sperau sa vanda multe perechi de potcoave. Dar nu mai era ca altadata. Altadata insemna tineretea Bunicului. Atunci, lumea se ruga de ei sa faca multe potcoave. Ba chiar unii veneau direct la poarta cu caii, si ii potcoveau acolo, pe loc. In timp, insa, mestesugul lor a fost dat la o parte de masini. Ca si caii. Se cereau din ce in ce mai putine potcoave. Gandurile zburau spre alte vremuri. Cand curtea casei era plina de rasete, cand mama si tata, tineri, plini de putere, se harjoneau cu ea. Cand parintii erau plecati, Ileana statea prin padure, aduna pietricele la rau, sau, cand era sezonul, fructe de padure. Uneori mai venea si bunica, si atunci aveau mai mult spor. Adunau fructe si mergeau cu ele la sosea, la capul satului celorlalti. Era un copil fericit. A mai crescut putin, a mers la scoala. Bunicii i-au tot indemnat pe parinti sa o trimita sa invete. ""Niciodata nu strica sa stie omul sa scrie si sa citeasca!"" Dar intr-o zi lumea toata s-a prabusit. Parintii sai nu s-au mai intors niciodata acasa. Ileana isi scutura capul ca pentru a arunca gandurile triste si ii zambi bunicului. Tocmai terminase de modelat o noua potcoava. Si ultima, de altfel. Acum, repejor, trebuia sa inhame magarusul si sa porneasca spre oras, daca voiau sa prinda primii musterii. Rica, magarusul, venise pe lume in aceeasi zi cu Ileana. Si de atunci erau nedespartiti. Uneori, vara, Ileana dormea cu magarusul. Ii povestea tot ce i se intampla peste zi. Ii povestea toate visele si dorintele ei. I se parea ca intelegea totul. Cand ea mai plangea de dorul parintilor, lui Rica ii curgeau lacrimi. Alteori se luau la intrecere prin padure, sau se jucau de-a v-ati-ascunselea. Se distrau de minune! Uite, astazi, de exemplu, Rica intelesese ca trebuie sa plece si a venit singur la caleasca. Asa spuneau ei amaratelor de scanduri asezate pe oiste - gata oricand sa se destrame. Ileana s-a curatat de funinginea care ii acoperise si parul si fata, a inhamat magarusul si impreuna cu Bunicul au plecat spre targ. Au ajuns cand soarele de abia indraznea sa-si arate primele raze si au prins un loc bun. Incet-incet, locul a inceput sa geama de atata lume. Pentru ca dintre potcovari - cati mai erau si prin alte sate, caci peste tot era aceeasi problema, lumea cam renuntase la cai si luase tractoare - ajunsesera primii, au avut noroc si au vandut cateva perechi de potcoave. Acum parca lumea nu mai era asa de trista! Ileana uitase de gandurile negre, iar Bunicul mustacea si din cand in cand ochii ii scapau cate un zambet. Dar norocul este schimbator. Peste zi nu au reusit sa mai vanda decat o pereche de potcoave. Au plecat amarati si cu umerii lasati, apasati de o mare povara: saracia. Banii luati pe cele cateva potcoave, abia le acopereau painea pe cateva saptamani. In rest, nimic. Pamant nu avea, caci ei, cei de la margine, nu avusesera vreodata dreptul la pamant, singura speranta ramaneau fructele de padure. Au luat drumul spre casa. Au incercat sa se minta ca nu a fost o zi chiar atat de rea. Dar parca nici magarusul Rica nu era in apele lui. Simtea ca vor urma zile grele. Vara a venit ca gandul. La toate targurile la care au fost, Bunicul si Ileana nu au reusit sa vanda decat cateva perechi de potcoave. Toamna nu a fost mai buna in ceea ce priveste vanzarea potcoavelor. In prag de iarna, erau mai saraci ca in primavara. Bunicuta s-a intremat. Aceasta a fost cea mai mare bucurie a Ilenei. EXCURSIA. Cand au inceput copacii sa ramana fara frunze, Ileana si Rica au plecat in padure sa adune lemne. Iernile pe aici, pe unde traiau ei, erau destul de lungi, si trebuia sa faca provizii bune. Amandoi au facut o stiva mare de lemne pentru iarna. Intr-o sambata l-a luat pe Rica, l-a dezlegat de la caleasca, l-a incalecat, si s-au afundat in padure. La un moment dat, Rica si-a ciulit urechile. Fata s-a speriat, a crezut ca este vreun animal salbatic. La asta nu se gandise cand mersese asa de mult prin padure. Si a inceput sa-i fie teama. I-a facut semn lu Rica sa nu faca vreun zgomot si a ascultat mai cu atentie zgomotele padurii. De undeva, din apropiere, se auzea ca un scancet, si atunci Ileana a descalecat, l-a luat pe Rica de capastru si a inaintat. La poalele unui copac era cazut un cerb. La inceput, fata s-a speriat, si ar fi vrut sa fuga. Sarmanul plangea si incerca sa opreasca sangerarea unei rani pe care o avea la un picior. Fetei i s-a facut mila, dar tot se temea sa se apropie de cerb. S-a uitat la Rica, de parca l-ar fi intrebat ce sa faca, si magarusul a impins-o cu boticul spre cerb. Ileana si-a dat seama ca Rica ar fi avertizat-o daca ar fi fost vreun pericol. S-a dus la cerb, l-a mangaiat incetisor intre coarne. Ileana a suportat cu greu sa priveasca in ochii aceia mari, catifelati, plini de durere. Cerbul fusese impuscat, dar glontele doar il zgariase; era rau, dar nu atat de rau daca glontele ar fi ramas infipt acolo.
- Sa stai cumintel Cerbule! Te ajut. Rica, unde gasim niste apa? AJUTORUL. Si de parca Rica ar fi inteles, i-a facut semn cu capul in directia in care trebuia sa caute. A adus apa de mai multe ori, apoi si-a rupt o fasie din rochita l-a pansat cu grija pe sarmanul cerb. A stat langa el multa vreme. L-a mangaiat, la sarutat, i-a cantat. La un moment dat, Rica a venit la ea si a lovit-o usor cu boticul. ca si cum ar fi spus ""E tarziu, trebuie sa plecam!""
- Ai dreptate Rica, trebuie sa plecam, si nici lemne nu am strans. Apoi a mai mangaiat o data cerbul, i-a spus sa fie cuminte si sa aiba grija de el, sa se fereasca de vanatori, si a plecat. Ii parea rau ca parasise cerbul. L-ar fi luat acasa, sa-l ingrijeasca, sa il faca prietenul ei. S-au intors acasa tarziu, cand se facuse noapte. Noaptea, Ileana a adormit cu greu, se tot gandea la sarmanul cerb. ""Lasa, cunoaste padurea, si poate nu e singur pe lume. Poate are si el frati, copii. Cine stie..."" A doua zi de dimineata l-a luat pe Rica si au mers repede-repede in padure. Au gasit copacul sub care fusese cerbul, dar cerbul nu era nicaieri. Dezamagita, dar si multumita ca animalutul se putuse misca, Ileana s-a intors acasa mai repede, ca sa nu dea de banuit. Apoi, toata saptamana zi de zi cat a fost la scoala numai la cerb se gandea. Si astepta cu nerabdare ziua de sambata ca sa mearga iar in padure in cautarea lui. Sambata, nici nu se luminase bine de ziua si Ileana era in picioare.
- Buni, vezi ca eu il iau pe Rica si ma duc sa ma plimb cu el
- Unde sa te duci? Te-ai uitat pe fereastra? Ileana a dat perdeluta la o parte si, ce sa vezi, pamantul tot era acoperit de zapada, fulgi mari cat un banut cadeau in continuare din cer, iar nebunul de Rica incerca sa ii prinda si topaia prin toata curtea.
- Bunico, acum chiar ca plec sa ma plimb! S-a imbracat repede, a luat un codru de paine si a fugit. Rica a simtit ce se va intampla. Au mers pe cararea stiuta, spre copacul stiut. Si, surpriza, Cerbul era acolo! Ileana s-a dus spre el, iar cerbul a venit si el incetisor spre ea. A mirosit-o, si-a pus boticul pe mainile ei. Iar privirea lui cea frumoasa nu mai avea acum nici un nor. Apoi, a lovit cu coarnele intr-un copac si peste putin timp, din spatele unor copaci au aparut o caprioara si un pui de caprioara. Ileana a asteptat sa vina spre ea. I-a luat in brate, i-a sarutat, i-a mangaiat. Si Rica, nebunul, topaia pe langa ei, se juca ba cu puiul, ba cu caprioara, ba parca ii spunea ceva la ureche cerbului. Dar, ca de obicei, atunci cand te simti bine, timpul trece prea repede, Ileana si Rica a trebuit sa plece pentru ca seara era aproape. A vrut sa-si ia la revedere de la cerb si familia lui, dar ei mergeau alaturi de cei doi prieteni. Si i-au condus pana la marginea padurii. VIS. De acum, toata iarna, in fiecare sambata, Ileana si Rica aveau intalnire cu familia cerbului. Prietenia pe care o legase cu cerbul si cu prietenii si familia lui o mai facuse sa uite de grijile care o trezeau din somn dimineata: Bunicul nu mai reusise sa vanda nici macar o potcoava. Iarna se instalase cu toate puterile. Mai erau cateva zile pana la Craciun. S-a trezit de dimineata, s-a uitat prin casa. Era trist. Nu aveau nimic. Apoi gandurile i-au luat-o putin razna. Ar fi vrut sa se trezeasca in ziua de Craciun, in casa sa miroasa a cozonaci, a bunatati, sa fie casa impodobita si parintii ei sa o ia in brate si sa-i spuna ""Hai sa vedem ce
cadouri ti-a adus Mosul!"". Si bunica sa fi primit o bundita, iar bunicul niste sosoni caldurosi, ca prea il dureau picioarele, saracul. Iar ea? Ea sa primeasca niste papusi si cateva carti cu povesti. Grozav ii mai placeau povestile! Dar..."". Ileana, e cazul sa-ti revii! isi spunea singura. Cu un gest a alungat toate vedeniile acelea. ""Ia sa vedem de unde facem noi rost de tot ce ne trebuie pentru cozonaci?!"" Se gandea ca va merge prin satul cel mare si va indupleca pe cineva sa o lase sa ajute la munca si sa-i dea si ei cateva ciure de faina. Poate capata si putin lapte si... Asa ca s-a dat repede jos din pat, s-a spalat pe fata si i-a spus bunicii din usa ca pleaca prin sat. S-a intors spre seara, trista si invinsa. Nimic... Nimeni nu avea nevoie de ajutorul ei, asa cum nimeni nu mai avea nevoie de potcoave. In seara aceea Ileana s-a dus la culcare plangand si tarziu de tot a reusit sa adoarma suspinand.
Despre autor:
