Biserica Ortodoxa Romana si Securitatea

Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii Ortodoxe Romane, folosind toate mijloacele posibile (agentura, filaj, tehnica operativa). Nu le-am consultat, dar sunt mentionate clar in alte parti: dosarele de obiectiv Patriarhia Romana, Institutele Teologice din Bucuresti si Sibiu, dosare de manastiri (Viforata). Acestea exista in mod cert si este logic ca toate institutiile bisericesti au constituit obiective de urmarire ale fostei Securitati. Numeroase alte cazuri de urmarire a preotilor apar in diferite dosare ce privesc diferite miscari de rezistenta armata, in dosarele referitoare la colectivizare, in cele privitoare la partidele politice. Aceste cazuri ar putea fi interpretate ca o urmarire care nu viza persoana preotului in calitatea lui de slujitor al altarului, ci de persoana publica implicata in viata sociala, fara a angaja institutia bisericeasca. Or, aceste dosare de obiectiv demonstreaza limpede ca institutia in sine era considerata un pericol potential si de aceea supravegherea trebuia sa fie continua. Toti inaltii ierarhi, incepand cu Patriarhul, aveau dosare de urmarire, cu un material extrem de complex. Am avut ocazia sa cercetam un asemenea caz compus din opt volume masive. Am constatat ca este imposibila stabilirea unei concluzii definitive, fara parcurgerea intregului material. Pe parcursul lecturii am intalnit nenumarate rasturnari spectaculoase de situatii, cand se putea contura imaginea unui colaborator obedient sau a unui dusman periculos al statului. Citarea fragmentara ar favoriza o pozitie sau alta. Efortul istoricului in acest caz a fost sa stabileasca exact dimensiunea reala a activitatii respectivului ierarh, valoarea ei pentru binele Bisericii Ortodoxe Romane, gradul de periculozitate pe care il prezenta in mod real pentru statul comunist si in ochii Securitatii. A rezultat o imagine extrem de complexa care sfideaza interpretarile simpliste.
Studiile recente ale lui Cristian Troncota, Constantin Aioanei, Vasile Cristian, bazate pe documente din fondul "D" al Arhivelor SRI, si pe stenogramele Biroului Politic al CC al PCR identifica obiectivele urmarite de catre partid fata de BOR, obiective care - in lipsa unei colaborari a ierarhilor Bisericii - trebuiau sa fie atinse de catre Securitate, prin masuri de forta.
Asteptandu-i pe americani
Obiectivul partidului comunist a fost crearea unei Biserici obediente. Or, acest lucru nu s-a intamplat. In primii ani ai regimului comunist, partidul a fost obligat la unele compromisuri, acceptand in functiile inalte bisericesti persoane fara o atitudine comunista clara. Foarte multi prelati ortodocsi erau convinsi ca instalarea sistemului comunist este temporara. (Vezi declaratia din 1949-1950, data de informatorul "Salcam" despre episcopul locotenent al Dunarii de Jos: "(...) Episcopul Antim Nica, ne propovaduieste ca regimul de astazi este trecator, credinta va invinge, comunistii sunt tradatorii tarii, noi preotii sa fim la datorie. Anglo-americanii ne vor salva de haosul comunist"; sau, la predarea patrimoniului fostei episcopii de Husi - desfiintata de puterea comunista, la 28 februarie 1949 - episcopul Grigorie Leu era de parere ca: "pana dupa Pasti se vor produce schimbari in tara si strainatate, care poate nu va mai fi nevoie de a preda inventarul".)
Regimul comunist a incercat in mod sistematic sa aduca in functiile de conducere ale Bisericii persoane cat mai "sigure". Cazul cel mai elocvent, mentionat in documente, este tentativa de inlocuire a Patriarhului Justinian, devenit incomod prin atitudinile sale, cu mitropolitul Justin al Moldovei, calificat de unii preoti ca politruc. Acest plan putea constitui, insa, si o diversiune pusa la cale de Securitate.
In anii '50-'60, vechii ierarhi care mai erau inca in functie au fost permanent banuiti, pe buna dreptate, de intentia de departare de comunisti. Inca din 1945 s-a facut o atenta verificare a ierarhilor si potentialilor candidati la episcopie care ar fi putut conveni puterii comuniste. Prin prezentarea unui referat de catre autoritatile de stat in sedinta sinodului permanent al BOR din data de 26 mai 1946, s-a inceput trecerea la pensie a unor ierarhi pe motiv de boala sau fiindca ca nu erau "corespunzatori cerintelor impuse de noul ritm al vremii".
Decese suspecte
Exista zvonuri colportate, mai ales de emigratie, ca unii ierarhi reticenti ar fi fost asasinati de catre organele de represiune. Moartea lui Grigore Leu, episcop de Husi, a ramas invaluita intr-un mister suspect. Leu era un personaj extrem de incomod pentru comunisti. Dupa aplicarea decretului din 4 august 1948 care privea laicizarea invatamantului romanesc, episcopul de Husi a tinut in judetul Falciu (astazi in jud. Vaslui) o sedinta regionala cu preotii din patru judete si le-a cerut sa continue in biserici orele de religie (suspendate in scoli). I-a indemnat pe preoti sa mearga din casa in casa si sa ceara parintilor copiilor de pana la 18 ani sa-si lase copiii la biserica pentru a primi invatatura bisericeasca. Episcopul Leu a infruntat ordinele partidului de detronare a sa si de desfiintare a scaunului de Husi, pentru ca in cele din urma sa se resemneze cu inevitabila aplicare a vointei comuniste, in speranta unei caderi apropiate a sistemului. Se pare ca acest ierarh a fost otravit cu arsenic, murind la 1 martie 1949, potrivit analizelor preliminare efectuate de medicul Valentina Leu la data de 2 martie 1949. Si Irineu Mihalceascu a murit in circumstante suspecte, existand banuiala unui asasinat politic.
Deocamdata nu exista un document cert in aceasta privinta, fiind o lacuna care trebuie neaparat completata.
Homosexuali si legionari - etichetele preferate ale Securitatii
Alti ierarhi au fost mentinuti in functie (Nicolae Balan), dar nu este obligatoriu ca acestia sa fi semnat pactul cu diavolul. Din documentele studiate rezulta situatii diverse, unii fiind pur si simplu tolerati, altii apropiindu-se intr-adevar de Partidul Comunist, cu anumite rezerve, in cazul altora incercandu-se compromiterea. Securitatea, in acea perioada, a strans toate informatiile posibile care ar fi putut sluji compromiterii inaltelor fete bisericesti. De aceea, aproape nu exista dosar de ierarh care sa nu contina si note privitoare la atitudinea "morala" a acestora. Erau consemnate orice zvonuri - multe dintre ele, probabil, pure fabulatii, de vreme ce nici macar Securitatea nu le confirma.
O tema ca homosexualitatea preotilor era un formidabil instrument de santaj, utilizat fie pentru atragere la colaborare, fie pentru obligarea parasirii functiei. In absenta tuturor documentelor de la dosar, nu se poate stabili, insa, o cauzalitate intre optiunile morale ale preotului si relatia sa cu Statul si Securitatea.
O alta acuzatie frecventa era aceea de apartenenta la miscarea legionara. Eticheta devenea aproape automata pentru toti cei care incomodau regimul si se invarteau in mediile teologice:
"Esti legionar pentru ca esti teolog si fiind teolog esti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna a fi legionar" - astfel i se spunea profesorului Teodor M. Popescu, de la Facultatea de Teologie, in timpul anchetei, desi nu era preot. Ironia face ca, in perioada interbelica si imediat dupa aceea, Teodor Popescu se remarcase printr-o pozitie antilegionara clara. In penitenciarul Aiud, el avea sa fie considerat tot legionar, desi la proces nu i se gasise aceasta vina.
Conform unei note informative din 15 aprilie 1960, iata ce spunea arhiereul, pensionat de comunisti, Pavel Serpe (prorectorul Centrului de indrumari misionare Curtea de Arges) intr-o discutie cu informatorul: "...conducerea tarii se da urat la preoti. Ei sunt arestati fara motive, si anume sunt arestati cei mai buni predicatori, slujitori, cei mai morali oameni, pe motiv ca sunt: chiaburi, mistici, <<fosti legionari>>, ca au camuflat aur, arme etc. si cate alte asemenea motive (...)".
Catolici si ortodocsi, tratati diferit
Trebuie remarcat faptul ca Securitatea a abordat Biserica Ortodoxa in mod diferit de cea Catolica, pe care regimul comunist o considera mult mai primejdioasa - din cauza subordonarii sale fata de Vatican. Partidul nu a pus nicio clipa problema desfiintarii BOR, ci doar a controlarii sale. In schimb, dupa ce catolicii au refuzat sa rupa legaturile cu Papa, s-a trecut impotriva lor la actiuni de reprimare totala.
Impotriva ierarhilor ortodocsi s-au exercitat presiuni constante si sistematice, dar s-au evitat, in general, rasturnarile spectaculoase, toate masurile de represiune desfasurandu-se in taina, prin actiuni care de obicei nu ajungeau la urechile publicului. Totusi, au existat ierarhi urmariti special pentru a fi demascati, insa, banuind probabil ce li se pregatea, acestia au evitat sa-si manifeste in mod deschis ostilitatea. Marturii orale, confirmate de cele scrise, arata ca sistemul de informatii in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane era atat de bine pus la punct, incat orice conspiratie ajungea aproape imediat la urechile autoritatilor laice. Faima neagra a Securitatii era, se pare, cea mai eficienta metoda de descurajare.
In cazul ierarhilor catolici, principalul cap de acuzatie a fost punerea in slujba intereselor imperialismului, tradarea prin spionaj in favoarea Vaticanului, iar masurile luate impotriva lor au fost integrate codului penal, avand loc procese larg mediatizate.
Dupa denuntarea concordatului cu Vaticanul, de catre statul roman (17 iulie 1948), preluarea scolilor catolice de catre stat si reducerea scaunelor episcopale de la 6 la 2 (18 septembrie 1948), Sfantul Scaun a protestat fata de atitudinea RPR in privinta Bisericii romano-catolice. In sedintele secretariatului CC al PMR (dupa 20 octombrie 1948) s-a luat in discutie problema catolica, punandu-se in vedere chiar ruperea relatiilor diplomatice. Ana Pauker propunea: "sa gasim elementele pentru a rupe relatiile cu Papa pe baza unor infractiuni de drept comun pe care popii catolici le savarsesc - trafic de valuta", precizandu-se ca agentura romano-catolica este folosita de cercurile imperialiste anglo-americane. S-au propus ca masuri: "crearea unei miscari opozitioniste in sanul Bisericii catolice; izolarea varfurilor catolicismului dusmanos regimului nostru prin demascarea imoralitatii lor, a infractiunilor de drept comun savarsite si a legaturilor tradatoare existente cu cercurile imperialiste straine care ii sustin moral si material". In sedinta secretariatului CC al PMR din 20 octombrie 1948 s-a raspuns Sfantului Scaun in termeni foarte duri, acuzandu-l ca este agentura a imperialismului anglo-american care doreste sa provoace statul si poporul roman. Procesele ierarhilor catolici au inceput sa curga. Relevant este cazul lui Ioan Scheffler, episcop romano-catolic de Satu-Mare, care in 1952, impreuna cu alti preoti, era acuzat de "activitate de spionaj desfasurata in favoarea Vaticanului."
Din dosarul consultat de noi rezulta ca, aparent paradoxal, rezistenta Bisericii Ortodoxe Romane a fost adeseori mai radicala decat cea catolica, insa pedepsele au fost diferite. Explicatia tine, credem noi, de sprijinul extern de care se bucurau cele doua Biserici. Biserica Catolica din Romania, care avea in spatele ei un miliard de credinciosi din toata lumea si o logistica impresionanta, era considerata periculoasa, pentru actiuni marunte dandu-se pedepse grele. Biserica Ortodoxa Romana, biserica nationala izolata si lipsita de influenta in Occidentul catolic, nu avea acelasi impact si de aceea problemele se rezolvau la un nivel mai de compromis. Faptul ca unii sunt martiri, iar altii nu (ne referim la ierarhie, pentru ca in cazul preotilor simpli majoritatea zdrobitoare o formeaza preotii ortodocsi), era programat de puterea exterioara (partidul), care a distribuit fiecaruia rolurile pe care le dorea. Trebuie mentionat ca ierarhii catolici din Romania au sperat foarte mult in sprijinul Papei, de aceea, in primii trei ani, s-au manifestat foarte radical. Lipsa ajutorului de la Vatican i-a determinat, apoi, si pe ei sa fie mult mai retinuti. Dupa anii 50', atitudinea tuturor cultelor din Romania este practic aceeasi fata de statul comunist.
Rezistenta preotilor ortodocsi
Obiectivul Securitatii era mentinerea Bisericii Ortodoxe Romane in cadrele trasate de partid, in acest scop facandu-se o atenta supraveghere a acesteia. In momentul in care situatia operativa depasea acest cadru, erau luate masuri de represiune. Represiunea avea uneori si scop "preventiv", pentru a descuraja din fasa o eventuala actiune ostila. Masurile de "descurajare" constau in avertizari la Securitate, in urmariri deschise, in lansarea de zvonuri tendentioase. Una dintre tacticile cele mai perverse consta in acreditarea ideii ca respectivul ar fi colaborator al Securitatii, pentru a-l indeparta de anturaj. O asemenea suspiciune era suficienta pentru a izola pe oricine. Nimeni nu vroia sa riste sa cada in plasa unui provocator. Dosarele Securitatii rezerva, iata, multe surprize. Vom descoperi ca persoane considerate mai presus de orice banuiala au fost informatori, in timp ce altii, carora le mersese vestea ca au colaborat cu Securitatea, nu o facusera, de fapt, niciodata. A fost si aceasta o tactica a organelor de represiune, extrem de eficienta. Multe din zvonurile vehiculate azi in presa sunt ecouri tarzii ale unor astfel de actiuni.
Rezistenta ierarhilor si epurarea din 1959
Se poate spune ca 1959 reprezinta momentul adevarului in ceea ce priveste raporturile reale dintre Stat si Biserica.
O urmarire atenta si permanenta a convins organele de Securitate ca reprezentantii BOR eludau in mod sistematic directivele Partidului, incercand sa infiinteze centre de rezistenta. Actiuni ostile fusesera documentate cu cel putin patru ani inainte. Sinteza acestor fapte a fost inaintata ministrului de Interne, care a propus masuri in consecinta.
La 6 octombrie 1958, Alexandru Draghici a intocmit un referat in care denunta "tolerarea pe mai departe a numarului mare de elemente legionare si reactionare in manastiri, cat si mentinerea numarului mare de manastiri unde numarul de calugari se inmulteste incontinuu cu elemente indoctrinate cu idei contrarevolutionare, si care prezinta un pericol social". Ministrul de Interne propunea ca: "elementele legionare si elementele care au avut functiuni in aparatul de stat burghezo-mosieresc, care sunt calugari in manastiri, episcopii, mitropolii si Patriarhie, sa fie scosi din monahism, sa li se interzica portul hainei calugaresti si sa nu li se mai permita intoarcerea la manastiri". El mai cerea "desfiintarea seminariilor monahale si interzicerea frecventarii cursurilor Institutului Teologic de catre calugari si calugarite; pe viitor, intrarea in monahism sa se faca numai cu avizul imputernicitilor regionali pentru culte; interzicerea cu desavarsire a infiintarii de noi manastiri sau schituri; numarul de manastiri fiind prea mare, sa fie redus la jumatate; interzicerea elementelor tinere in manastiri, fixandu-se limita de varsta de la 50 de ani in sus."
Documentele demonstreaza ca motivele represiunii din 1959 nu au fost legate de evenimentele din lagarul socialist, ci au avut un caracter intern, prin depasirea periculoasa de catre BOR a limitelor impuse de Stat si Securitate. In cele ce urmeaza vom incerca sa trecem in revista principalele forme de rezistenta practicate de BOR. Am incercat sa le ierarhizam in functie de legislatia de atunci, care facea o distinctie neta intre manifestarile strict religioase si cele care ieseau din aceasta zona. Si Securitatea le aborda in mod diferit, considerandu-le cu grade diferite de periculozitate. Formele cele mai radicale au avut viata scurta, Securitatea concentrandu-si toate eforturile in directia distrugerii lor. Altele, la un nivel bazic mai greu de controlat, s-au pastrat pana in 1989. Acestea sunt: Spiritualitatea ca forma de rezistenta; Sustinerea miscarii de rezistenta armata anticomunista; incercari de colaborare a BOR cu diferite culte;
Crestinismul si comunismul
Una din problemele esentiale ale ideologiei comuniste a fost religia. Doctrina comunista, construita pe fundamentele stiintei (de aici numele de socialism stiintific) se proclama ca adevarata cunoastere, singura care instituie o lume reala din punct de vedere ontologic, restul lumilor fiind autoiluzii sau minciuni acreditate cu buna stiinta de o autoritate malefica, pe care revolutia comunista are dreptul sa o exorcizeze, arzandu-se tot ce este fals si ambiguu. Oferind viziuni radical diferite, in mod normal statul comunist si biserica se exclud. Din aceasta perspectiva, pe tot parcursul perioadei comuniste intre statul roman si BOR a existat un antagonism perpetuu, prin simplu fapt al afirmarii a doua viziuni radicale despre lume.
In Uniunea Sovietica, situatia fusese mult mai dramatica in primele decenii ale dictaturii bolsevice. Bisericile fusesera transformate in hambare, sali de cinematograf sau garaje. Cei mai multi dintre preoti sfarsisera in gulag. Apoi, in 1943, Stalin reinfiinteaza Patriarhia Moscovei (dupa o pauza de 17 ani). Avea nevoie de tot sprijinul popular pentru "Marele razboi patriotic" si, probabil, vroia sa-si cultive o imagine mai buna in fata aliatilor anglo-americani. Biserica a redevenit, astfel, o institutie publica legitima in URSS. Problema desfiintarii ei totale nu s-a mai pus niciodata, nicaieri in lagarul sovietic. Rusii invatasera din propria experienta si hotarasera o abordare mai subtila. In "Directivele de baza ale NKVD", din 2 iunie 1947, pentru tarile din orbita sovietica, se preciza la punctul 34: "Trebuie acordata o atentie deosebita bisericilor. Activitatea cultural-educativa trebuie astfel dirijata ca sa rezulte o antipatie generala impotriva acestora. E necesar sa fie puse sub observatie tipografiile bisericesti, arhivele, continutul predicilor, cantecelor, al educatiei religioase, dar si cel al ceremoniilor de inmormantare." Nu se vorbeste, deci, de desfiintarea Bisericii, ci de folosirea ei in scopurile urmarite de sistemul comunist.
BOR si-a originat discursul in mod consecvent in revelatia hristica si nu pe materialismul comunist, intalnirea dintre cele doua institutii venind pe taramul concret al binelui poporului. Biserica nu aproba ideologia marxista, dar daca punerea ei in aplicare poate aduce rezultate benefice oamenilor, atunci Biserica tolereaza coexistenta.
Cazul "Rugul aprins"
Statul comunist a dorit o colaborare cu BOR, dar o colaborare absolut speciala, in sensul ca nu se dorea decat pastrarea unei efigii, a unei mumii, prin care sa-i pacaleasca pe cei care aveau incredere in biserica. Lupta principala, de baza, a preotilor si ierarhilor ortodocsi a fost tocmai pastrarea samburelui viu al credintei. Documentele Securitatii arata ca si simpla rugaciune, sau slujba duminicala, erau vazute ca forme de subversiune a puterii comuniste. Desi Constitutia garanta libertatea credintei, cei "prea religiosi" erau atenti supravegheati. Prima forma de rezistenta, cea de zi cu zi, a constat intr-o exercitare corecta a slujbei religioase si oferirea unui cuvant de invatatura adecvat credinciosilor. Cei care nu luau in seama adaugirile formale, neesentiale, despre "binele adus de comunism", puteau recepta mesajul lui Hristos, care ii indeparta cel putin in constiinta de ideologia comunista. Ori statul comunist avea nevoie de un control total si asupra sufletelor oamenilor. De aceea, foarte multi preoti, care nu au facut altceva decat sa se achite constiincios de misiunea lor, au fost arestati, suferind ani grei de inchisoare. Exemplul cel mai revelant in acest sens este "Rugul Aprins al Maicii Domnului". Ceea ce au facut Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghius, si altii, nu era altceva decat o aplicare a invataturii mistice a "Rugaciunii inimii". Aceasta activitate nu avea in mod manifest nici o conotatie politica, insa Securitatea a interpretat-o ca pe o uneltire impotriva statului comunist. Extrem de graitoare sunt urmatoarele afirmatii pe care unul din arestatii in cazul Rugul Aprins a fost obligat sa le faca in fata anchetatorilor: "Rugaciunea inimii reprezenta forma cea mai exagerata a ortodoxiei, fiind potrivnica si daunatoare actualului regim, prin aceea ca cei ce ajungeau sa practice aceasta rugaciune in mod corect, trebuia ca tot timpul in afara orelor de somn sa repete in gand aceasta rugaciune. Acest lucru ducea la ruperea noastra de regim si chiar de orice activitate, in special de cea politica, pentru ca pentru inceput sa avem la dispozitie cat mai mult timp liber. In afara de aceasta, treptat, treptat deveneam niste fanatici intr-ale credintei, fiind neaparat siliti sa ne retragem la manastire. Sandu Tudor ne-a cerut sa si propovaduim aceasta rugaciune a inimii in randul celorlalti studenti, lucru pe care eu l-am si facut, cum ar fi de exemplu cu Rodica Saulescu si altii de ale caror nume nu-mi mai reamintesc momentan... Aceasta este activitatea dusmanoasa desfasurata de mine si celelalte elemente impotriva actualului regim in perioada anilor 1955-1956".
Roman Braga, in Procesul Verbal de interogatoriu din 27.07.1958, declara: "Activitatea dusa de mine in perioada 1953-1958 este intr-adevar ostila regimului actual, insa nu i-am dat o forma legionara, ci spirituala, adica antimaterialista, urmarind prin ea in schimb acelasi scop, adica indepartarea a cat mai multe elemente si in special din randul tineretului studios, de regimul actual si gruparea lor in manastiri. Aceasta activitate spirituala am dus-o cu scopul intentionat dusmanos la adresa regimului actual, activitate care a constat in urmatoarele: Am pastrat in biblioteca mea carti cu continut dusmanos regimului actual cum ar fi de exemplu Destinul omenirii de autorul P. P. Negulescu si altele, pe care am neglijat intentionat sa le indepartez, deoarece, dupa conceptia mea anticomunista, le-am considerate de <<valoare>>. Am scris note, rezumate si comentarii antimaterialiste cu privire la ideologia marxista si alte teme... In perioada 1953-1958 , in mod consecutiv si cu scop dusmanos regimului democrat, am facut educatie anticomunista in randul tineretului si in special a celui studios, deoarece speram ca astfel reusind sa-i rup de regim si de conceptiile sale si apropiindu-i de manastire, acestia nu vor mai contribui cu nimic la mentinerea si consolidarea acestui regim, fapt ce putea sa usureze prabusirea sa (...); am participat la meditatiile tinute in anul 1957, vara, de catre staretul schitului Sandu Tudor, de la manastirea Rarau (Roman Braga si Sandu Tudor au facut educatie antimaterialista studentilor Gheorghe Vasai, Radulescu Nicolae si Serban Mironescu - n.n.)".
Roman Braga fusese condamnat in 1949 conform la 5 ani temnita grea si trei ani degradare civica pentru acuzatia ca ar fi facut parte dintr-un cuib legionar din cadrul Facultatii de Teologie din Bucuresti. Din sentinta rezulta ca s-a inscris in Miscarea Legionara in 1946, iar activitatea sa "subversiva" a constat in strangerea de ajutoare pentru legionarii inchisi si diferite actiuni de protest la adresa actiunilor comuniste (redactarea de manifeste contra sarbatoririi zilei de 1 mai in sambata Pastelui). A fost eliberat din inchisoare in 1953 si rearestat pentru activitatea in "Rugul Aprins".
Spiritualitatea ca forma de rezistenta
Aceasta forma de rezistenta, prin spiritualitate, s-a realizat fie la modul individual, aproape instinctiv, al preotilor care intuiau ca totul ar fi fost pierdut fara o asemenea activitate, fie a capatat un caracter sistematic, de organizare de centre de excelenta spirituala, cu rolul de a aglutina in jurul lor pe cei care nu credeau in ideologia comunista. La inceput, Sandu Tudor dorea ca la Schitul Crasna de Gorj sa stranga mai multi intelectuali aplecati spre monahism, cu binecuvantarea mitropolitului Firmilian al Olteniei. Initiativa esuand, s-a continuat cu miscarea "Rugului Aprins", cu o larga cuprindere in orizontul monahal romanesc (a implicat calugari de la Antim, Rarau, Plumbuita, Caldarusani, Sihastria, Putna).
In ceea ce priveste manastirile, in toate documentele studiate se releva preocuparea Securitatii de a controla activitatea acestora, fiind considerate unele din cele mai puternice centre de rezistenta anticomunista, prin prestigiul lor spiritual si prin ajutorul pe care-l ofereau luptatorilor din munti. Intr-o adresa a Directiei a III-a, informatii interne, catre Directia a VIII-a, anchete penale, din data de 23 iunie 1958, se cere sa se afle de la anchetati activitatea contrarevolutionara de la manastirile Cernica, Vaforata si Tismana si rolurile jucate de Athanasie Glatcovschi, staretul manastirii Cernica, de vicarul patriarhal Antim Nica si de Bartolomeu Anania. Cazul "Rugul Aprins" si alte anchete ale Securitatii au convins puterea comunista sa ia masuri dure impotriva manastirilor, concretizate prin decretul 410 din 1959.
Rapoartele Securitatii arata ca la manastiri era un aflux enorm de credinciosi, fapt de natura sa nelinisteasca autoritatile comuniste si care a fost un motiv pentru declansarea unei represiuni ample prin aplicarea decretului 410/1959. Raportul inaintat de Alexandru Draghici este confirmat in dosarele de urmarire intocmite de catre Securitate. Din ele rezulta ca aceasta rezistenta, initiata si infaptuita in mare parte de preotii si calugarii simpli, era cunoscuta si chiar sprijinita de inaltii ierarhi ai Bisericii printre care citam pe patriarhul Justinian, mitropolitul Firmilian al Olteniei, pe Antim Nica, dar si de apropiati ai acestora, ca Bartolomeu Anania.
Un caz ce poate fi citat este cel al cursurilor de indrumare spirituala, care de fapt aveau drept scop o educatie in spirit marxist a preotilor. Patriarhul Justinian a dat dispozitii sa se insiste mai putin pe partea teoretica, in buna parte marxista, si se faca mai multe slujbe, care nu puteau fi afectate de ideologie. Prin urmare orice manifestare religioasa corecta era descurajata de organele represive ale statului, Biserica trebuia sa lupte zi de zi pentru a-si realiza atributiile minime, nemaipunand la socoteala aspectele mai delicate, cu tenta politica clara, pe care statul comunist nici nu concepea sa le scape de sub control. Acest nivel bazic de rezistenta trebuie apreciat la adevarata lui valoare si mentionat fiecare preot care a incercat sa-si faca datoria, ei fiind eroii marunti ce au intreprins o rezistenta tenace. Si, poate, in ultima instanta, cea mai eficienta. De la acest nivel se pot analiza formele mai explicite de rezistenta anticomunista.
Sustinerea miscarii de rezistenta armata anticomunista
Un alt nivel al rezistentei preotilor ortodocsi a constat in organizarea lor in grupuri de ajutor reciproc care aveau drept scop sprijinirea morala si materiala a membrilor. Se viza indeosebi ajutorarea celor aflati in inchisoare. Aceste grupuri au functionat la diferite nivele. Un astfel de caz este cel preotilor aradeni Ilarion Felea, Ageu Ion, Teodor Damian si altii, care - sprijiniti de episcopul Andrei Magieru - organizau intruniri in care discutau viitorul Bisericii si incercau sa ajute familia lui Ion Ageu, aflata in inchisoare. La un nivel mai inalt patriarhul Justinian a incercat "recuperarea" si ajutorarea preotilor iesiti din puscariile comuniste. Intr-o nota informativa din 30 iunie 1961, vorbindu-se de numarul mare al calugarilor de la Antim (se hotarase transformarea manastirii in parohie), se aminteste si de un calugar, eliberat din inchisoare: "Maracine... fusese osandit la multi ani de puscarie, apoi a studiat teologia si patriarhul l-a gasit bun sa-l faca diacon in Bucuresti si inca voia sa-l puna la catedrala. Toti au fost surprinsi ca pe un om atat de vulnerabil il ia patriarhul in brate cu asa elan. Ba vroia sa-l faca si bibliotecar si secretar la <<palat>>, in locul lui Bartolomeu Anania si a lui Andrei Scrima."
Alti preoti s-au apropiat de grupurile de rezistenta armata. Este celebru cazul lui Gherasim Iscu, staretul manastirii Tismana, care a colaborat cu gruparea generalului Ioan Carlaont. Parintele Iscu i-a cunoscut, in octombrie-noiembrie 1947, pe Radu Ciuceanu si Vlad Dragoescu, intrand astfel in legatura cu Miscarea Nationala de Rezistenta care activa in Oltenia. Rolul staretului de la Tismana, dupa intalnirea cu Nelu Parvulescu (iunie 1948), era de a gazdui si de a asigura hrana tuturor celor care se prezentau la manastire cu parola "R 325". Punctul de sprijin de la Tismana trebuia sa asigure, pentru cei din rezistenta, si instalarea unui post de radio emisie-receptie care sa faca legatura cu anglo-americanii, insa nu s-a mai realizat.
Fratii Paragina, care au condus rezistenta din Muntii Vrancei, au fost ajutati de calugarii Teodosie Filimon, Evghenie Hulea si preotul Stefan Marcu, ultimul fiindu-le si duhovnic. In memoriile sale, "Franturi din viata unui partizan", Ion Paragina isi aminteste: "In vara aceea (1948 - n.n.), am stabilit doua puncte, prin care puteam fi aprovizionati cu alimente: schitul Musunoaiele si schitul Brazi, respectiv prin staretul Evghenie Hulea si staretul Teodosie Filimon".
Staretul Paulian de la Putna a cutezat sa o ajute pe sotia luptatorului anticomunist Constantin Cenusa. Ieromonahul Filaret Gamalau de la schitul Rarau a sustinut sistemul de legaturi si aprovizionare al organizatiei "Garzile lui Decebal". Parintele Nicolae Donescu din Suici a fost ucis de securisti pentru ca botezase copilul, nascut in padure, al familiei de luptatori Silisteanu din muntii Fagarasului. Ieromonahul Iosaft de la schitul Pahomie a sustinut grupurile de luptatori de zona Arnota, fapt care a pus in primejdie chiar existenta asezamantului monahal amintit. Colonelul Gheorghe Arsenescu care a primit binecuvantarea in manastirea Cetatuia, din zona Campulung-Muscel, iar staretul Pimen Barbieru l-a spijinit moral si material. Alti preoti si calugari au sprijinit activ cu alimente si adapost membrii acestor miscari.
Manastirile erau, de altfel, locul de refugiu preferat al tuturor celor urmariti de Securitate. Daca erau prinsi, calugarii erau aspru pedepsiti. Asa s-a intamplat la manastirea Polovragi, unde era ascuns colonelul Iulian Popescu, comandant la Odessa in anii razboiului. Fiind descoperit, toti calugarii din manastire au fost arestati.
Incercari ale BOR de colaborare cu diferitele culte
Contrar opiniei incetatenite ca Biserica Ortodoxa Romana s-a izolat de celelalte culte, ba chiar ar colaborat pentru eliminarea lor cu statul comunist, dosarele Securitatii pastreaza marturii despre anumite incercari de creare a unei miscari comune a confesiunilor crestine, indreptata impotriva statului comunist. Am identificat deocamdata trei asemenea proiecte: 1. colaborarea dintre anumiti ierarhi ortodocsi cu Miscarea Ecumenica Internationala si Biserica Protestanta Norvegiana; 2. cel propus de Visarion Puiu si de legionarii rezidenti la Vatican; 3. proiectul Benedict Ghius de colaborare al ortodocsilor cu catolicii.
Un document referitor la vicarul patriarhal Antim Nica arata urmatoarele: pastorul Richard Wurmbrand, sef al Misiunii Bisericii Norvegiene "Magne Solheim", a infiintat si organizat in anul 1947 mai multe reuniuni interconfesionale care aveau loc la Brasov. La aceste reuniuni participau si preotii Galdau Florian (ulterior plecat in Anglia unde a tinut conferinte la Radio Londra), Gagiu Ion, Dragulescu Toma si episcopul Antim Nica (aflat in 1947 in fruntea eparhiei Dunarii de Jos, in calitate de locotenent). Durata acestor intruniri era de doua saptamani, zi de zi consecutiv si au avut loc doua asemenea serii.
Mai lamuritoare sunt notele facute de ofiteri de Securitate in "planul de actiune informativa Antim Nica": "Ceea ce este mai important din activitatea lui, dupa 23 august, este faptul ca s-a stabilit informativ ca Antim Nica a facut parte din grupul de clerici ortodocsi romani care erau in legatura cu organizatia religioasa <<Miscarea ecumenica internationala>> demascata ca oficina de spionaj a serviciului secret american. Antim Nica era unul dintre conducatorii clericilor romani care era in legatura cu aceasta miscare.
De asemenea, s-a mai stabilit ca Antim Nica era in foarte bune relatii cu Magne Solheim, pastor evanghelic luteran norvegian, care initiase si la noi in tara, dupa 23 august, o organizatie de ajutorare a clericilor de toate confesiunile. Astfel Antim Nica in 1947 a mijlocit un mare ajutor ce s-a dat clericilor ortodocsi de catre aceasta organizatie a lui Solheim. Si aceasta organizatie a fost demascata ca oficina de spionaj a anglo-americanilor.
Importanta este participarea lui Antim Nica in fruntea clericilor ortodocsi ce erau in legatura cu Miscarea ecumenica internationala precum si faptul ca nu intamplator era in bune relatii cu Solheim, demascat ca agent al spionajului american."
Miscarea Ecumenica Internationala
Securitatea se arata foarte interesata de activitatea Miscarii Ecumenice Internationale si de activitatea Misiunii norvegiene, incercand blocarea colaborarii Bisericii Ortodoxe Romane cu aceste institutii - considerate agenturi imperialiste. De altfel, Biserica Ortodoxa Romana a fost obligata sa paraseasca Miscarea Ecumenica Internationala in anul 1948, deoarece Securitatea considera colaborarea BOR cu respectiva institutie o cale de evaziune, care impiedica controlul strict al statului comunist asupra Bisericii.
BOR a reintrat in cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor abia in 1961, la conferinta de la New Delhi. Cu aceeasi ocazie au intrat si alte Biserici Ortodoxe din spatiul comunist, in frunte cu Biserica Ortodoxa Rusa. Acest fapt marca o schimbare de optica a politicii externe sovietice care s-a folosit de organisme internationale precum ONU, UNICEF sau acest Consiliu cu un dublu scop: cel de a gasi terte locuri de dialog cu puterile occidentale pentru a aplana conflictele dintre cele doua blocuri politico-militare si de a convinge tarile lumii a treia si pe pacifistii din tarile capitaliste de dorinta de pace a URSS. Motivele oficiale pentru care BOR s-a inscris in acest Consiliu erau: crearea unei atmosfere favorabile sistemului socialist, antrenarea si altor Biserici in lupta pentru pace, pentru lichidarea robiei colonialiste si, nu in ultimul rand, prestigiul international al BOR. In acelasi timp, aceasta apropiere a insemnat o gura de oxigen pentru BOR, care a folosit-o ca pe o cale de impiedicare a abuzurilor puterii comuniste.
In 1948, insa, Securitatea decisese sa izoleze Biserica Ortodoxa Romana de orice influenta straina, orice colaborare externa fiind interzisa. Puntile cu alte culte religioase au fost in cea mai mare parte rupte dupa ce BOR a "acceptat" - in toamna aceluiasi an, sa participe la desfiintarea Bisericii Unite cu Roma.
Proiectul de catolicizare a Romaniei
Un caz mult mai interesant este cel al mitropolitului Visarion Puiu, seful Misiunii Ortodoxe Romane in Transnistria, cu rangul de mitropolit de Odessa, in perioada 1 decembrie 1942 - 1 decembrie 1943. Spre norocul lui, in august 1944, Puiu a fost trimis de Patriarhie intr-o delegatie in Croatia, unde trebuia sa participe la inscaunarea unui ierarh. Nu s-a mai intors in tara, ceea ce la salvat de la plutonul de executie. Judecat in contumacie de un tribunal al poporului, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte (prin sentinta nr. 11 din 21 februarie 1946) pentru activitatea sa desfasurata in Transnistria, considerata ca o contributie la dezastrul tarii - infractiune prevazuta in legea 312 din 1945. Securitatea a prezentat plecarea lui Visarion Puiu ca o fuga pentru a se pune in "slujba hitlerismului".
Dupa mai multe peregrinari, el s-a stabilit in Italia, la Lonato, langa Brescia. De aici a trimis un memoriu organelor de stat, datat 30 ianuarie 1947, prin care justifica toate activitatile sale si respingea punct cu punct acuzatiile care i se adusesera in tara. Se declara gata sa se intoarca in Romania pentru a participa la judecarea recursului. Nu a facut-o, iar - la 7 aprilie 1948 - recursul a fost respins.
Mitropolitul exilat a fost permanent supravegheat de Securitate, care se temea ca acesta desfasoara in Italia activitati ostile statului comunist. Din documentele Securitatii rezulta ca Visarion Puiu a fost implicat intr-un proiect care relua o idee mai veche de secolul XIX si reiterata si in perioada interbelica: cea a trecerii intregului popor roman la catolicism. Aceasta idee pornea de la premisa latinitatii funciare a poporului roman, care in consecinta nu poate fi decat de religie catolica, spre deosebire de ortodoxie, care ar fi apanajul slavilor. In volumul XII al dosarului penal nr. 24.541, la fila 229, exista un raport al Inspectoratului Regional de Siguranta Cluj, datand din 12 noiembrie 1947, care (citand revista italiana UNITA), informeaza: "Visarion Puiu, dupa ce s-a catolicizat in cursul lunei decembrie 1947, urmeaza a fi sfintit drept cardinal al Vaticanului. Este primul cardinal de origine romana pe care catolicismul il va utiliza in proiectele de catolicizare a intregii Romanii. Aceasta tema s-a discutat in fond de catre fostul vicepresedinte al guvernului antonescian Mihail Antonescu si Papa Pius, cu prilejul vizitei facute de Antonesti in Italia in cursul anului 1943. Pamfil Seicaru a fost castigat pe acel timp si el pentru acest plan, dar n-a fost pus in aplicare, deoarece s-a socotit atunci necesar pregatirea opiniei publice printr-o intensa propaganda in acest sens. Teza sustinatorilor catolicizarii noastre integrale era: numai renuntand definitiv la ortodoxie vom putea nadajdui sa iesim din orbita de inraurire spirituala si politica a Moscovei. Catolicismul ne va fi prieten efectiv in fata opiniei publice mondiale si va salta cateva veacuri intr-un rastimp scurt spiritualitatea romaneasca. Dupa cum suntem informati, Puiu Visarion nu este singur la Vatican, ci mai are pe langa el pe Alexandru Gregorian, fostul director al ziarului <<Sfarma Piatra>>, apoi Vintila Horia, poet, scriitor si fostul director al revistei <<Mesterul Manole>>, care a fost atasat de presa la consulatul roman din Viena si care astazi este bibliotecar la Vatican. Toti acestia intretin o activa de propaganda impotriva actualului regim din Romania, precum si pentru catolicizarea poporului roman, publicand prin presa catolica din Italia diferite articole care au atingere cu aceste chestiuni."
Din alte documente rezulta ca exista un curent de opinie care promova aceasta idee alaturi de cei mentionati in citatul de mai sus, mai ales ca in timpul razboiului aparuse si o disputa catolico-ortodoxa, care a fost aplanata, se pare, in favoarea partii catolice si din interese politice. Mai exact este vorba de publicarea unui articol anonim, provocator, la adresa profesorului Teodor M. Popescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, in revista Unirea de la Blaj. Articolul de raspuns, denumit "Papolatria", al profesorului ortodox, a fost interzis de la publicare de cenzura politica, in anul 1942, pentru ca relatiile diplomatice cu Italia lui Mussolini si Vatican sa nu fie afectate.
Pe de alta parte, ziarul Curentul, al carui director era Pamfil Seicaru, a publicat incepand cu anul 1943 mai multe articole referitoare la trecutul Bisericii greco-catolice din Trasilvania, prezentari detaliate cu privire la lacasurile catolice, mai ales cele din Italia, afectate de razboi, sau pastorale rostite de prelati romano-catolici.
Legionari convertiti la catolicism
Revenind la persoanele amintite in documentul citat, ii precizam si pe Horia Cosmovici si Danciu Agenor, legionari, care s-au convertit la catolicism si au incercat sa raspandeasca ideea unei catolicizari generale a romanilor. Dupa cum se vede, toti cei mentionati de partea catolica au antecedente legionare clare. Putem explica aceasta atitudine a lor prin dimensiunea religioasa pe care o impusese Legiunea "Arhanghelului Mihail", membrii ei considerand religia o valoare fundamentala a spiritului uman. Nemultumiti de anumite actiuni de dupa razboi ale BOR, ei au vazut in catolicism solutia salvatoare. De altfel Danciu Agenor se referea in felul urmator la miscarea legionara si la catolicism: "miscarea legionara ca baza ideologica este sau era complet gresita, bazandu-se pe Biserica Ortodoxa, o Biserica fara perspectiva filosofica. Singurul care a vazut just a fost Mota, care indignat ca se trage cu mitralierele in obrazul lui Dumnezeu, a plecat in Spania, tara care a dat un numar atat de mare de sfinti". Amintindu-i-se ca Spania a dat printre altele si Inchizitia, Danciu Agenor afirma ca "Inchizitia era o institutie necesara pe atunci, care a salvat multe suflete de decadere. Mota s-ar fi catolicizat daca nu murea si atunci poate totul ar fi decurs altfel. Miscarea legionara nu a putut fi adevarata, deoarece nu era catolica, nu cunostea adevarul absolut al Bisericii Catolice si de aceea s-a daramat, caci Ortodoxia nu poate da nici sfinti, nici eroi, caci aceasta trebuie sa aiba har (?!)"
Potrivit unei note informative din 26 februarie 1954, tot Danciu Agenor spunea ca "numarul legionarilor care intra in randurile Bisericii Catolice devine din ce in ce mai mare, desi primirea lor se face cu oarecare greutate, caci se cauta de a se stabili care intr-adevar s-au convertit si care vine in aceasta Biserica numai ca intr-un refugiu. In orice caz, ei sunt bine primiti, dar supravegheati pentru a nu introduce o linie straina Bisericii. De obicei, acesti fosti legionari au o conduita exemplara." Despre parerea episcopilor catolici cu privire la aceasta problema, acelasi Agenor explica: "Orice religie te duce atunci cand o practici la adevar si adevarul te va duce la Biserica catolica, singura adevarata".
Contraofensiva ortodoxa la proiectul lui Puiu
Revenind la activitatea lui Visarion Puiu, rezulta ca el se folosea de nuntiul papal de la Bucuresti pentru a tine legatura cu Eugeniu Suceveanu Laiu, fost locotenent de arhiepiscop de Craiova sau diaconul Ionescu de la catedrala din Craiova. Si ieromonahul Damian Panzaru, un apropiat al lui Visarion Puiu era banuit de catre Securitate ca intretinea legaturi cu cercurile catolice. Numit intendent la vila Patriarhiei de la Dragoslavele, dupa fixarea domiciliului obligatoriu la aceasta vila a episcopilor greco-catolici, Damian era banuit ca oferea informatii nuntiaturii despre situatia celor inchisi.
Securitatea lua cat se poate de in serios proiectul lui Visarion Puiu. In acelasi dosar exista doua note informative, din 8 iunie 1949: "Fata de aceasta situatie ortodocsii din R.P.R. se pregatesc si ei pentru a se apara si ei impotriva catolicismului. Astfel profesorul Dumitru Staniloae de la Institutul Teologic Bucuresti, cunoscut pentru activitatea sa legionara din trecut, avand spijinul mitropolitului Balan Nicolae al Ardealului, pregateste o miscare ortodoxa de mase pentru ca, cu ocazia <<viitoarelor schimbari politice>>, credinciosii ortodocsi din tara sa nu ramana la discretia Vaticanului. Pana in prezent la planul domnului (?!) Staniloae au aderat si isi dau concursul urmatorii: Lazar Iacob, profesor universitar pensionar, Caciula Olimp, bibliotecar la Institutul Teologic de grad universitar din Bucuresti, diaconul Ion Lancrajeanu de la biserica Flamanda din Bucuresti, Aurel Popa, fost secretar general la Ministerul Cultelor, si profesorul pensionar Nedrea Constantin, urmand a se sta de vorba cu profesorii Tudor Popescu, de la Institutul Teologic, Cojocaru Haralambie si arhimandritul Arsenie Boca de la manastirea Sambata de Sus."
Astfel reapare profesorul Teodor M. Popescu ca aparator al ortodoxiei, alaturi de celelalte personalitati ale BOR. El fusese un sustinator al Bisericii Ortodoxe prin studii si articole care demonstrau autenticitatea acesteia, scrise atat inainte de 1944, cat si dupa aceasta data. De mentionat este si faptul ca toti cei vizati, pentru tabara ortodoxa, luasera pozitii strict ortodoxe si anticatolice, in diverse studii sau conferinte
Toate faptele semnalate in acest caz merita studiate mult mai atent. Daca ele sunt confirmate si de alte surse si au avut un caracter real (fara a fi fost o manipulare a Securitatii), ar arata contradictiile profunde dintre catolici si ortodocsi, care au fost incapabili sa se uneasca intr-o lupta comuna impotriva comunismului. Din aceste materiale, rezulta ca Biserica catolica a mentinut mesajul ei de prozelitism si de conditionare a ajutorului de o eventuala trecere a ortodocsilor la catolicism, iar ortodocsii nu au putut primi oferta Bisericii Apusului. Aceasta situatie aminteste de momentul 1453, cand crestinatatea nu a putut sa se apropie prin respect reciproc intr-o coalitie impotriva Semilunei. De altfel aceasta imposibilitate istorica a apropierii a acestor culte a fost semnalata si de arhimandritul Benedict Ghius. In cateva mentiuni pasagere existente in dosarul de ancheta a "Rugului Aprins" se aminteste ca Benedict Ghius era preocupat de o apropiere, fara a se da amanunte, insa a renuntat la idee deoarece considera ca sunt prea multi factori care s-ar pune stavila acestui proiect
Trebuie precizat faptul ca, prin aspectele prezentate aici, BOR - in frunte cu patriarhul Nicodim, apoi cu Justinian - a reusit, printr-o abila diplomatie, sa se apere in fata tendintelor de acaparare canonica a Bisericii Ruse, sustinuta de statul sovietic, in interesele sale politice, dar si din orgolii ale ierarhiei slave, reusind totodata sa nu se izoleze complet de Occident.
Inghitirea fortata a greco-catolicilor
O alta problema controversata a istoriei bisericesti postbelice este cea a inglobarii Bisericii greco-catolice de catre BOR. Act politic clar initiat de catre P.C.R., la sugestia "fratelui mai mare", el a venit, este adevarat, pe fondul unei dorinte mai vechi a Bisericii Ortodoxe de reintegrare a "oilor ratacite". Mai departe incep insa problemele, deoarece inca nu se poate stabili cat entuziasm a depus Biserica Ortodoxa in realizarea misiunii incredintate de catre Partid. Chiar si unii istorici pro-catolici au subliniat ca ierarhii ortodocsi au manifestat anumite reticente fata de un asemenea act de forta, care nu rezolva nimic intr-un mod durabil.
Dosarul penal al profesorului Alexandru Filipascu, greco-catolic "revenit" la ortodoxie in mod formal, ne arata care era atmosfera la Institutul Teologic Ortodox din Cluj, care inglobase si o parte a cadrelor didactice de confesiune greco-catolica. Rezulta ca - atat timp cat nu se trecea la o manifestare deschisa - fostilor greco-catolici le era tolerata de catre Nicolae Colan, arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului, o activitate "underground", acesta fiind constient ca majoritatea preotilor greco-catolici trecusera la ortodoxie formal, cazul lui Filipascu fiind exemplar din acest punct de vedere. El chiar mentioneaza in mod expres ca patriarhul Justinian si mitropolitul Nicolae Balan nu au avut nici o contributie la actul de unire, acesta fiind inspirat de Partidul Comunist (nota informativa data de sursa "Zamfir Pana", din 19 septembrie 1950: "Unirea a facut-o comunistii, nu biserica ortodoxa, si nici Patriarhul Justinian. De aceea ea n-are sa dureze, decat atat cat va dura si guvernarea comunistilor").
Ceea ce am dorit sa semnalam prin cele de mai sus este o nuantare a imaginii de Biserica lipita strans de aspiratiile Partidului Comunist, asa cum este acreditata de catre anumiti istorici. Au existat curente de gandire alternativa care, chiar daca au fost minore si cu un impact relativ mic, releva totusi o cautare de solutii in fata agresiunii comuniste. Ele apartin unor ortodocsi si credem ca acest lucru arata ca atunci cand abordam problema atitudinii Bisericii Ortodoxe Romane fata de statul comunist trebuie sa avem in vedere persoanele si nu institutia ca atare.
Compromisuri pentru supravietuirea Bisericii
Principala critica adusa BOR in perioada comunista priveste atitudinea ierarhiei acesteia, considerata excesiv de obedienta fata de puterea comunista. Se considera ca atitudinea nevertebrata a ierarhiei a influentat in mod decisiv atitudinea intregii Biserici, turma urmandu-si cu fidelitate pastorii obedienti. Ori, acest lucru nu este adevarat, preotii simpli ignorand adesea semnalele oficiale date de ierarhie. Sub acest aspect se poate constata cea mai spectaculoasa diferenta intre cultul ortodox si cultele romano si greco-catolic. Daca in cazul ultimelor aproape toata ierarhia a fost arestata, multi pierind in inchisoare, in cazul ortodox prigoana nu a luat forme atat de extreme si extinse. Acest lucru creeaza un serios handicap, cand se discuta meritele diferitelor culte in rezistenta anticomunista. Fara a minimaliza catusi de putin meritele ierarhilor martiri ai celorlalte confesiuni, incercam sa oferim o interpretare a cazului ortodox care sa depaseasca un pic traditionala idee a supunerii BOR fata de stat, reala, dar care trebuie nuantata.
Pactul BOR cu statul comunist
Trebuie amintit ca organizarea BOR in anul 1948 da seama de evolutia istorica indelungata care incepe cu Alexandru Ioan Cuza, de transformarea Bisericii intr-un simplu instrument al statului, tendinta sprijinita din timp de factorii de putere si de intelectualitatea laica a epocii. Bisericii Ortodoxe Romane i s-au retezat toate acele mijloace prin care se putea manifesta ca o voce distincta in spatiul social romanesc. Perioada interbelica a fost un moment important de renastere spirituala in care numerosi membrii ai Bisericii au cerut o mai mare libertate fata de stat. In acest sens trebuie interpretate lupta impotriva concordatului din 1927, nu ca o incercare de stopare a influentei catolice, ci mai mult ca o dorinta a BOR de a capata o libertate de miscare similara Bisericii patronate de Vatican. Timpul scurt nu a permis insa o realizare a acestor planuri, puterea comunista gasind o Biserica Ortodoxa slaba, aflata inca in cautarea identitatii. De aceea, si tinand cont de faptul ca era Biserica majoritara, puterea comunista a dorit instrumentalizarea acesteia in folosul ei, deoarece era constienta ca nu era deloc usor sa smulgi brusc sentimentul religios din sufletul poporului.
Relatia dintre statul comunist si Biserica Ortodoxa a luat cel putin, aparent, formele unui pact prin care, in schimbul sprijinirii puterii comuniste, BOR ar fi primit in schimb dreptul de a-si exercita liber cultul. Cel putin teoretic, Bisericii ii erau cenzurate manifestarile temporale, nefiindu-i afectate aspectele strict religioase. In cazul Bisericilor catolice se intervenea cu brutalitate in insasi dogma acestora (primatul papal), ceea ce insemna modificarea fundamentului acesteia.
In acest sens este cat se poate de fireasca reactia ierarhilor acestor culte in conditiile radicalismului cerintelor puterii comuniste. Trebuie amintit ca in cazul Bisericii Ortodoxe din Bizant, dar si mai tarziu, de cate ori a fost pusa in discutie dogma, reprezentantii clerului s-au revoltat. In schimb au fost mult mai flexibili in ceea ce priveste aspecte de ordin politic, ajungandu-se d multe ori la un aranjament.
Un asemenea aranjament a fost facut si de P.C.R. cu noul patriarh Justinian, aranjament care reprezinta in mod evident un regres fata de situatia anterioara. Aceasta optiune a fost criticata cu asprime, mai ales de diaspora - care l-a considerat pe Justinian un tradator. Evident, se poate discuta daca ceea ce a ales sa faca avea alternativa sau nu. Ceea ce vrem sa aratam noi aici este ca odata stabilite cadrele colaborarii cu statul comunist, Justinian a incercat din toate puterile sa mentina cadrul initial si sa evite noi abuzuri ale puterii comuniste. In acest sens, din documentele Securitatii rezulta ca a fost un partener incomod pe care Securitatea a incercat chiar sa-l inlature.
Episcopul vicar Antim Nica, tras de limba de un informator al Securitatii
Pana acum, s-a publicat un singur document care demonstreaza o atitudine ostila a Patriarhului Justinian fata de regimul comunist. El se regaseste in Cartea Alba a Securitatii (vol. II, p. 172) si consemneaza parerea patriarhului ca, in Romania, comunismul nu va dura mai mult de 50 de ani. Cu o floare nu se face, insa, primavara. Citatul in chestiune ar putea fi interpretat drept o rabufnire singulara a "Patriarhului rosu".
Iata cateva documente care arata constiinta ierarhilor ortodocsi in fata situatiei in care se aflau si atitudinea Patriarhului Justinian in fata incercarilor puterii comuniste de a modifica statu-quo-ul si de a impune Bisericii noi cedari. Un exemplu deosebit este dat de analiza lui Antim Nica, episcop vicar patriarhal, care face o radiografie completa asupra situatiei Bisericii. Un informator al Securitati a avut grija ca parerile ierarhului sa ajunga la "dosar". Iata ce credea Antim Nica in primavara lui 1962: "Biserica trece prin momente destul de dificile si se cere o abilitate si o diplomatie extraordinara pentru a face fata tuturor cerintelor de ordin politic"; "slujbele solemne cu episcop sunt considerate si privite defavorabil de stapanirea lumeasca"; "lumea inteligenta si credincioasa isi da seama de pozitia actuala a Bisericii si intelege toate restrictiile la care este supusa".
Ca sa patrunda mai adanc in continutul adevarat al parerilor episcopului, sursa a incercat sa aduca "elogii" conducerii BOR, care, cu toata propaganda antireligioasa, a reusit sa mentina bisericile deschise. Antim a raspuns ca "meritele acestea se bazeaza pe mari sacrificii", ca "Biserica a trebuit sa cedeze complet pozitiile ei ce le-a avut si sa se inregimenteze in opera de sprijinire a unui regim ce lupta pentru distrugerea ei", ca "clerul de astazi duce o dubla existenta, pe de o parte vorbeste de Hristos si de Evanghelie si pe de alta parte se roaga pentru mantuirea dusmanilor sai si ai lui Hristos", ca are, insa, convingerea ca "sentimentul religios traieste astazi mai intens in oameni de cum traia inainte", ca "Biserica crestina ca sa poata exista trebuie sa evadeze din sistemul dogmatic in care a trait si sa fie mai elastica", ca "e nevoie de multa intelepciune si tacere, fiindca nu i-ar conveni nici unei stapaniri atee sa intre in razboi cu sentimentul religios al popoarelor datorita faptului ca nu se poate preciza cine va fi invingatorul", ca "istoria este plina de exemple cand in luptele religioase aproape intotdeauna religia a invins" si ca "un sistem mondial religios cu o existenta de 2000 de ani nu poate fi distrus cu usurinta".
Antim a continuat spunand ca i se pare ca si "comunismul s-a convins de aceste adevaruri, deoarece cauta sa limiteze sfera de activitate a Bisericii si s-o dirijeze pe un alt fagas decat cel initial, adica s-o faca aparent colaboratoare, dar nu indrazneste sa treaca la desfiintarea ei".
Intr-o nota informativa din aprilie 1962, episcopul este citat spunand: "A incercat Stalin, in 1930, sa darame si sa transforme bisericile in hambar, sa deporteze pe preoti in Krikovka, dar pana la urma a revenit asupra masurii, deoarece conflictul religios facea imposibila infaptuirea colhozurilor". Sursa Securitatii consemna si alte afirmatii "primejdioase" ale lui antim Nica: "ca astazi viata spirituala a disparut; ca materialismul a covarsit toate si ca toata civilizatia aparenta nu este decat un mare regres moral si spiritual in care omul nu are altceva de facut decat sa manance si sa munceasca, sa asculte si sa faca propaganda, pentru o idee al carei adevar nu se vrea confirmat de realitate si pe care nu-l simpatizeaza, dar pe care il tolereaza fortat."
Patriarhul Justinian si Biserica din Basarabia
Un document foarte interesant este cel in care patriarhul Justinian are o atitudine extrem de critica fata de situatia Bisericii din Basarabia. Informatorul Securitatii consemna: "De o vreme incoace, e bantuit de rele ganduri patriarhul. E suparat foc pe toata lumea si ar vrea sa faca totul asa cum a facut acum 10 ani, fara nici o impotrivire. Cand vede ca se loveste de impotriviri, vorbeste fara masura si zice ca se retrage din scaun. Isi tot face bilantul activitatii si se vaita ca i se naruie opera. Vorbind deunazi in prezenta lui Justin, a lui Firmilian si a sa (Antim) Nicat, patriarhul spunea niste lucruri atat de necontrolate, incat toti inghetasera.
Astfel, zicea ca el a discutat cu Alexei (patriarhul Moscovei si intregii Rusii - n.n.) si cu Carpov (fostul presedinte al Comitetului de Culte la Moscova, chestia Basarabiei) si le-a spus ca Biserica Rusa duce actiune de deznationalizare a romanilor din Basarabia, fiindca nu-i lasa sa foloseasca limba romana in Biserica, ci numai cea slavo-rusa. Le-a mai spus ca el va ridica problema aceasta in for inter-ortodox, caci se procedeaza necanonic. Carpov, care asculta atent, l-a felicitat in mod discret printr-o strangere de mana pe la spate. Trecand apoi in gradina manastirii Antim, si acolo fiind de fata si episcopul vicar Teoctist Arapasut, episcopul Antim Nicat a continuat: <<Pe patriarh l-a intrigat si l-a preocupat chestiunea Bisericii din Basarabia, fiindca a primit scrisori de acolo si chiar o telegrama din partea arhimandritului Varlaam Chirita, prin care acesta declara ca nu este canonica jurisdictia lui Alexei asupra Bisericii din Basarabia si cerea ca el sa fie primit sub jurisdictia lui Justinian>>. Aceeasi telegrama o trimisese Chirita si lui Alexei. Ca urmare, Alexei l-a socotit iesit din clerul Bisericii ruse si nu i-a mai dat nici o ascultare, iar dupa aceea a ajuns mai rau."
Prigoana monahala si diplomatia patriarhala
Decretul 410/1959 a produs ample tulburari in randul Bisericii. Desfiintarea multor manastiri si instituirea de criterii extrem de restrictive pentru intrarea in monahism a starnit reactia Patriarhului Justinian, care, prin diferite mijloace, a incercat sa salveze cat mai multe dintre lacasurile monahale. "In ziua de 14 octombrie, patriarhul a vizitat manastirea Ciorogarla" - aflam dintr-o nota informativa. Sursa consemneaza toate detaliile vizitei patriarhale: "El a venit la Ciorogarla ca sa ia parte la slujba si in acelasi timp sa incurajeze calugaritele care au mai ramas in aceasta manastire, ca sa nu paraseasca manastirea. La intoarcere spre Bucuresti, Patriarhul a spus sursei: <<Cand in tara nu va mai ramane nici o manastire, atunci voi desfiinta si eu Ciorogarla si Ghighiu. Aceste doua manastiri trebuie sa ramana in fiinta. Trebuie sa avem si aici cateva manastiri frumoase, bine organizate, ca sa am ce arata si eu strainilor cand ne viziteaza tara. N-am ce arata la Pasarea si la Tiganesti, care sunt ca niste sate fara frumusete. Daca Departamentul Cultelor nu este in stare sa rezolve aceasta problema, ma voi duce la primul-ministru si-l voi aduce aici. Sa vada si el ce am facut noi si de ce cerem ca sa fie manastire la Ciorogarla. Daca mitropolia Moldovei are dreptul sa-si mentina 4 manastiri mari si diferite schituri, eu am dreptul sa am pana la 10 manastiri. Eparhia mea este mai mare, eu am doi episcopi vicari si am si un numar mai mare de credinciosi. Vom fixa numarul calugaritelor pentru manastirile ce voi cere sa ne dea autorizatie. La Pasarea si Tiganesti vom fixa cate 120 de calugarite. La Ciorogarla si la Ghighiu vom fixa cate 60 de calugarite, iar la Susana 50 de calugarite. De la Pasarea vom aduce la Ciorogarla, iar de la Tiganesti si Zamfira vom duce la Ghighiu. Voi obliga ca cei de la Cernica sa lucreze cu atelajele lor - masini - pamantul de la Pasarea, iar cei de la Caldarusani sa lucreze cu masinile lor pamantul de la Tiganesti si Ghighiu>>."
Alte surse ne confirma diplomatia de care a dat dovada Patriarhul Justinian in chestiunea monahala din R.P.R. intr-o nota informativa din 12 august 1960: "In primul rand trebuie sa paraseasca manastirile cei care au facut cereri de plecare, au primit ajutoare, dar totusi sunt inca in manastiri. Dupa aceasta trebuie sa plece toti aceia care n-au varsta legala si n-au studii corespunzatoare (...). Patriarhul sta insa pe aceeasi pozitie in legatura cu tineretul din manastiri care are scoala monahala. Ori de cate ori are ocazie, asigura si incurajeaza pe calugaritele tinere, cu scoli monahale sau seminar, sa stea in manastiri ca are el grija de ele. Asa i-a spus calugaritei Heruvima Pica, de la manastirea Tiganesti, absolventa a seminarului de la Horezu: <<Sa stati linistite acolo. Am eu grija de voi. Chiar daca vin unii si incearca sa va tulbure, nu le dati nici un fel de ascultare>>."
Spirala compromisurilor
Documentele studiate ne contureaza imaginea unei situatii apropiata de ceea ce s-a petrecut in cadrul relatiilor dintre sultanul otoman si patriarhul de Constantinopol: o intelegere tacita intre cele doua puteri dintre care prima a avut permanent tendinta sa incalce hotarul celeilalte. Acceptand anumite compromisuri prin care credea ca salveaza fundamentele Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Justinian s-a vazut confruntat pe parcursul indelungatei sale pastoriri cu incalcari repetate ale statu-quo-lui stabilit initial. Spre cinstea lui, el s-a opus, dupa cum s-a vazut, unor noi limitari ale drepturilor Bisericii. Si rezistenta Bisericii la nivel inalt a capatat infatisarea sinuoasa a rezistentei crestinilor din Imperiul otoman, neexistand o confruntare directa pe baza principiilor de drept. Solutia puterii comuniste a fost si ea tipic otomana: promovarea in fruntea ierarhiei a unor oameni mult mai flexibili.
Patriarhul Justinian a murit din cauza supararii provocate de demolarea Bisericii Enei. Patriarhul Justin, calificat in unele cercuri eclesiastice drept politrucul comunistilor, a fost mult mai elastic decat Justinian, fiind dispus la mai multe compromisuri. Dar si el a avut o limita in fata presiunilor comuniste, peste care nu a putut trece. Dupa cum se vehiculeaza in unele cercuri bisericesti, moartea i s-ar fi tras si lui de la supararea provocata de intentia lui Nicolae Ceausescu de a demola mai multe biserici din Bucuresti. Evenimentele din 1989 au rezolvat din exterior o situatie ce parea tot mai compromisa.
Din documentele cercetate rezulta ca ierarhii ortodocsi din 1948 considerau instaurarea comunismului ca foarte scurta, iar compromisurile facute, de moment. In cei 50 de ani de comunism, s-a intrat intr-o spirala a compromisurilor care au limitat tot mai mult rezistenta Bisericii. Ceea ce noua ne pare o atitudine realista in conditiile cumplite ale anilor '50, ridica semne de intrebare in anii '80, cand intregul sistemul comunist scartaia din toate incheieturile. Comunismul a reprezentat cea mai grea perioada din istoria BOR. Ea in primul rand trebuie luata ca prilej de invatatura din care Biserica sa traga concluzii necesare, sa-si precizeze mai bine scopurile in societatea romaneasca si sa-si creeze mijloacele pentru a si le indeplini.

---

Despre autor: