Trecutul sade cu o cutie pe cap

Ideea ca divulgarea unor vinovatii din trecut si publicarea dosarelor de Securitate ar provoca o reforma morala a societatii romanesti este o biata iluzie, pe care nu sper sa o risipesc prin articolul de fata.

Se poate contempla in Bucuresti un bust tragicomic al lui Antonescu care sade, in curtea bisericii pe care a ctitorit-o, cu o cutie mare de scinduri infundata pe cap. E un simbol puternic. Trecutul nostru sade cu o cutie in cap, isi ascunde fata altfel spunind, ne interzice sa-l privim si evita sa ne priveasca.

In acelasi fel insa trecutul nostru comunist sade si el cu fata ascunsa. Pe de o parte, spun multi dintre noi, trecutul comunist nu ne (mai) priveste, iar ca atare nici noi nu ne mai simtim datori sa-l privim cu toata atentia.

Dar probabil ca nu vom reusi niciodata sa privim trecutul in fata. Sau, in orice caz, nu prea multi dintre noi. Mircea Martin avea perfecta dreptate sa sustina, intr-o conferinta recenta, ca "procesul comunismului se cuvine interiorizat, dramatizat inlauntrul fiecarei constiinte individuale". Or, asta ar insemna desigur sa intreprindem un examen radical, sa mergem, altfel spus, la radacina raului. Vom risca sa descoperim ca cedarile si concedarile noastre se datoreaza unei trasaturi la care nu am renunta in ruptul capului nici astazi si nici alta data si care, in plus, ne ghideaza toate actiunile in prezentul nostru liberal. Vom risca sa descoperim ca vina noastra - si ma refer nu la atrocitatile unui corp specializat in represiune, ci la supunerea generala - este aceea de a nu putea renunta.

Nu putem renunta la nimic, la confortul nostru, la succes, la cariera, la placere, nu putem renunta la glorie, fie ea si una efemera. Nimic nu ar fi priit mai mult unui regim represiv, constringator decit acest teren moral atit de fragil. Priviti doar citi dintre scriitorii cei mai stimabili au inceput prin a scrie versuri tematice sau in orice caz au concedat cite ceva exigentelor vremii.

Petru Dumitriu este doar cazul extrem, limita de jos, reperul caderii absolute. Paul Goma ar putea fi reperul de sus, dar intre cei doi se asaza aproape intreaga cultura romaneasca din perioada comunismului. Imaginea simplifica mult, dar doresc sa scot in lumina mai ales acea trasatura morala, larg raspindita, care a facut cu putinta ca, in ciuda celor mai absurde si greu imaginabile abuzuri, societatea romaneasca sa se gaseasca inca in octombrie 1989 intr-o stare de pasivitate aproape perfecta.

Comunismul s-a cladit asadar nu pe virtuti, ci, dimpotriva, s-a cladit pe slabiciuni. Evident de aceea s-a ales praful de tot. Atunci cind comunismul, care oferise recompense indivizilor obedienti, a inceput sa pretinda el insusi renuntari, atunci, exact atunci a inceput declinul sau. Foamea, frigul, carierele si prestigiile devenite iluzorii au fost adevaratii oponenti ai regimului. Atunci cind comunismul a atins chiar incapacitatea noastra de renuntare, atunci cind regimul acesta materialist a pretins, paradoxal, oamenilor un veritabil ascetism in scopul unei mintuiri viitoare, atunci s-a produs destramarea.

Mi se pare simptomatic ca se vorbeste atit de putin astazi de partizanii din munti. De buna seama asupra lor domneste o controversa, liberalii de factura occidentala semnalind convingerile lor legionare, dar ma indoiesc ca acesta este motivul ignorarii lor. Simpatia pentru legionari pare sa fie mai larga decit aceea pentru partizanii din munti care, daca nu sint ignorati, sint discreditati in texte literare. Maresalul Antonescu, el insusi antiliberal si pe deasupra direct raspunzator de Holocaustul romanesc, se bucura de multa pretuire si doar indignarea occidentala a pus capat unui cult pe cale de inflorire. Adevaratul motiv sta, cred eu, in capacitatea acelora de cedare, partizanii renuntind la tot, la o viata normala, la o cariera, la confortul vietii urbane si, la limita, la propria lor viata. Au trecut insa prin istoria noastra parca fara urme si, daca nu au reusit sa constituie un model de rezistenta, n-au inspirat nici macar forme mai moderate de nesupunere.

Dar citi, din toata aceasta onorabila adunare, care dezbate acum cu aprindere tema vinovatiei si a complicitatii cu regimul comunist, ar fi gata sa renunte la ceva intr-un scop eminamente moral, fara nici o utilitate practica, in numele unui adevar imaterial si invizibil? Iata motivul simplu pentru care sustin ca deconspirarile si procesul intentat celor cu vinovatii palpabile nu vor provoca nici o reforma morala.

---

Despre autor: