Se poate invata ceva din istorie, numai judecand trecutul. Dar asta nu inlatura unele probleme pe care mi le pun.

Ii las pe altii sa se desparta de trecut. Cum vor s-o faca: razand, dupa reteta lui Marx, sau in roba severa de procurori voluntari. Fiecare potrivit caracterului si, poate, potrivit intereselor sale. Sau modei, fiindca „se poarta" demascarile. Ceea ce nici nu e de mirare intr-o societate inocenta.

Pentru mine, e mai dificil. La varsta mea, viitorul nu prea mai exista. E incert si, probabil, subtire. Chiar daca as fi un optimist indaratnic, ceea ce nu e cazul, nu pot conta pe el. Vreau, nu vreau - ca pentru toti oamenii, in principiu, terminati -, unicul meu timp sigur e in urma. Imi e imposibil - si nici nu mi se poate cere - sa ma despart de el. Mai ales ca in amintiri exista nu numai frica, traita vreo patru decenii, si nevoia de a-mi da curaj; exista nu numai compromisuri si lasitati, ci si o dorinta, cand tematoare, cand disperata, de a ramane, daca reuseam, decent intr-o istorie indecenta. Acest „trecut", pe care nu l-am ales eu, care mi-a fost impus si mie, cum le-a fost impus si altora, a fost singurul timp pe care l-am avut la dispozitie pentru a iubi, pentru a avea un fiu, pentru a scrie carti, pentru a ma bucura de viata. In „Apararea lui Galilei", am vrut sa ajung la fraza finala: „Nu exista inchizitie perfecta cata vreme un singur om spune adevarul". Dar nu sunt deloc sigur ca, sufleteste, n-am fost mai aproape de alt argument al lui Galilei: „Adevarul cel mai important e sa ramai viu". In „Viata pe un peron" (cine vrea sa stie ce gandeam despre teroare in 1980, sa rasfoiasca acest roman), facand procesul lui Robespierre, l-am ironizat pe Sieyčs pentru raspunsul dat, mai tarziu, cand a fost intrebat ce a facut in timpul Teroarei: „J’ai vecu!" „Am trait!" Azi, nu l-as mai ironiza.

Dar n-as vrea sa fiu rau inteles. Nu cred ca amnezia e o solutie. Si mi se pare fraudulos argumentul ca a judeca trecutul ar insemna, cum zic unii, a merge cu spatele spre viitor. Se poate invata ceva din istorie, numai judecand trecutul. Iertarea crestineasca nu presupune a acoperi istoria lasata in urma cu o patura.

Problemele pe care mi le pun eu sunt de alta natura. Am recunoscut, deja, una dintre ele: ma ingrozesc ura, rautatea, placerea de a ridica stalpi ai infamiei si de a azvarli cu pietre. Nu pot sa-mi reprim gandul ca galagia care se face azi pe tema „dosarelor" e reversul tacerilor lase de dinainte de ’89. Si ma insel, oare, avand impresia ca procurorii voluntari cei mai vocali, acum, n-au scos o soapta contra regimului comunist inainte de caderea lui Ceausescu? Apoi, observ ca se discuta despre infern cu aerul ca ne-am afla intr-un semi-paradis sau, cel putin, intr-un purgatoriu. Oare se minte, azi, mai putin decat inainte de ’89? Comunismul schilodea omul prin teroare. Azi, omul e schilodit prin libertatea traita urat. Regula, inainte, era „sa-ti tii gura". Regula, acum, e „sa-ti bati gura". Si am mai pus aceasta intrebare: Ce diferenta e intre Emil Bobu si Emil Boc, in materie de slugarnicie? Dupa parerea mea, specia „anticomunistilor cu fata bolsevica" (expresia e a lui Adam Michnik) e sora cu specia „securistilor patrioti" (asa cum se prezinta ei azi).


Circula, in continuare, in diverse variante, teoria ca numai o parte a Securitatii ar fi fost „rea". Sa fi existat, oare, in Germania nazista si un Gestapo „bun"? Eu cred ca intreaga Securitate a generat frica si ca frica a fost baza psihologica a regimului comunist. Nu teroarea directa i-a determinat pe cei mai multi romani sa alimenteze mitul „mamaligii" care nu explodeaza, ci atmosfera imbibata de frica si faptul ca realitatea iti atragea atentia la fiecare pas sa fii atent ce spui, cum spui, cui spui. Cu consecinta cunoscuta: schizofrenia, viata dubla. Cat despre „patriotism", sa deducem, oare, ca toti cei care ne-am temut de Securitate si am urat-o, nu i-am inteles menirea si am fost „nepatrioti"?

Sa mai precizez ca nu ma surprinde lipsa de dorinta a tinerilor de a intelege ce au trait predecesorii lor. Si de ce le-am reprosa ca nu pot judeca frica, de vreme ce ea nu le-a jupuit nervii? Mai mult: constat ca am o problema cu propria marturie. Judec corect, oare, ce a fost, daca o fac cu criteriile de-acum si cu perspectiva de-acum? Frica „amintita" e aceeasi cu frica „traita"?

Am vazut recent un documentar la "History" despre anii Ocupatiei in Olanda. Si m-am lamurit ca bravii „colaborationisti" olandezi n-au fost cu nimic mai buni decat „colaborationistii" nostri. Mai ales ca un razboi nu poate dura la nesfarsit, pe cand comunismul parea la noi o fatalitate de ordinul secolelor. Dar una e sa traiesti niste spaime si niste riscuri, si altceva sa ti le amintesti. Amintirea mistifica involuntar. Face sa ti se para „anormal" ceea ce altadata ti s-a parut, poate, de inteles. In fond, in anii ’80, nimeni, din cate imi amintesc, nu era surprins ca ni se vorbea de „cele mai inalte culmi de civilizatie si progres", in timp ce totul se degrada in jur. Aproape uitasem cum arata normalitatea normala. Nu mai vedeam decit anormalitatea „normalizata".

Vreau sa spun ca nu-mi vine nici sa rad (dupa teoria ca trebuie sa ne despartim de trecut razand), nici sa azvarl cu pietre cand ma uit in urma. Incerc sa inteleg ce mai pot sa inteleg. E putin? Poate. Dar in trecut nici zeii nu mai pot schimba nimic.