Mirii nemuririi

Nici el si nici ea nu mai aveau sa-si aminteasca in ce zile si-n ce ani se intalnisera in acel rastimp de patru ani si ceva. Fusese primavara sau toamna, atat, vremea racoroasa de martie sau octombrie ramasese singurul reper al acelui timp calp, ce-i separase, lucrand totodata subtil si pe nesimtite ca sa-i apropie, pe cand isi vedea fiecare de viata lui de nimic - burnita si vantul suierand sincopat printre blocuri, delirand si gesticuland cu o trufie agresiva, ca un betiv suparat pe lume rastindu-se la zidurile din placi de beton afumate, la ferestre si la rufele fluturand in balcoane, si ei doi acolo-n strada, uneori sub un soare sovaitor, nesigur pe harul lui, ivindu-se in rastimpuri printre nori ca o rana supurand o lumina rece, acida, jupuindu-le carnea chipurilor pana la os si diluandu-le privirile ratacite peste o lume straina, ostila, de la o zi la alta tot mai straina si ostila... Ea iesea probabil la alte ore decat el sau statea mai mult in casa tot asteptandu-l pe Velicu, iar dupa ce a rupt-o cu Rosioara si celelalte a inceput probabil sa iasa tot mai rar. N-ar fi fost de mirare ca se intalnisera doar de trei-patru ori intr-un rastimp de patru ani.
Dadusera nas in nas prin zona intamplator de trei sau patru ori si sporovaisera pret de un sfert de ora in mijlocul drumului. O stia de la vot, desigur, dar nu mai arata atat de pusa pe rele cum i se paruse atunci. Prima impresie, deh, acum parea cumva aeriana si aproape neroada si cat de dornica de barfa. De buna seama ca nu-i priau statul in casa, singuratatea, izolarea, supararea pe lume. Era alt gen si bucuroasa nevoie mare sa dea peste Rafael s-o asculte, aparent dezinteresat. Pana ar fi ajuns la bagatul la urna, vorba Rosioarei, uite ca-i pica bine preludiul schimbului de impresii despre cunostinte comune, prietene ori foste prietene de-ale Mirelei, pe care se intampla sa le stie si el - tovarase de barfa de-ale sora-si, care bineinteles ca trebuiau si ele barfite. Pai Rosioara cu copiii ei crescuti vai de capul lor, care o santajeaza de nu-ti vine sa crezi. Pai sa-l vezi p-ala mare cum o ameninta cu bolovanul ca-l arunca-n televizor daca nu-i da bani de discoteca, un mucos de treispe ani, ziceti si dumneavoastra, domn Rafael, daca acuma la treispe ani, la care el ca te rog io mult de tot sa nu mai ma iei cu dumneavoastra si domn' Rafael ca ma faci sa ma simt nu stiu cum, batran, ca un batran d-ala care umbla cu bale la gura dupa fetiscane ca tine, si ea, razand, ca n-a ajuns chiar asa, ca Rosioara, sa se uite la batrani pa interes...
Amintindu-si si retraind pas cu pas prima lor intalnire, Rafael a amutit. N-a mai scos o vorba de mai bine de un ceas, dinainte sa plece de sub duzii aia de pe balta si uite-l cum i s-a rasucit uitatura. Are o uitatura franta, rupta-n doua, de nebun, de animal care sufera, iar asta pare sa-l incite pe Margarit, vesel si gures si imbiindu-l cu mici, pai cum sa nu-i fie foame dupa atata balaceala? Apa te trage, te suge, iti zgandare foamea si setea, hi-hi-hi, pai bineinteles ca trebuie sa mancam. Cate zile om avea pe pamantu' asta, n-o sa scapam da grija asta. In primul rand mancarea. Sa umplem matu'. Facem ce facem, ne sucim ne-nvartim, trebuie sa bagam pe sub nas...

---

Despre autor: