Sufletul dezgolit al romancierului

Cel mai recent roman al lui Dan Stanca, Mut, aparut anul acesta la Editura Cartea Romaneasca, surprinde inca de la prima pagina, de la prima faza chiar: "Ma numesc Radu Virgil, dar nu am nicio legatura cu personajul cu acelasi nume din romanul lui Dan Stanca, Vantul sau tipatul altuia, aparut in anul 1992, la Editura Militara".
Nici Serge Doubrovski, teoreticianul autofictionalitatii, nici Philippe Lejeune, autorul "Pactului autobiografic", n-au inventariat o asemenea situatie!
Deci, ceea ce trebuie sa fie Fictiune ne arata cu degetul spre Dan Stanca si ne spune: "Eu sunt Realitatea, iar acela este Fictiunea!".
Suntem avertizati din start asupra acestui joc pe muchie de cutit, despre care, daca-l cunoastem pe autor si din alte carti, stim ca o sa-l urmarim cu sufletul la gura, pentru ca Dan Stanca nu se va distanta autoironic, in maniera postmodernista de personaj(e), ci se va implica trup si suflet, riscandu-si "pielea". Nu prea mai scrie nimeni astfel in literatura romana de azi...
Exista trei planuri in romanul Mut: cel al prezentului, reprezentat de ofiterul Radu Virgil, cel al trecutului, prin jurnalul lui Dan Stanca (erou, deci, al propriului sau roman), si cel al trecutului indepartat, prin incursiunea in perioada interbelica. Din capul locului, ni se pare ca acest flash-back "legionar" - si nu numai - este de prisos, daca nu cumva dauneaza cartii. Gica Manciu si Nelu Ciocan sunt niste pesonaje vii, exotice, cum exotic este tot episodul, balcanic, adica amestecand tragedia sfasietoare cu luarea in deriziune, decoruri rocambolesti, cu biserici ortodoxe si marsuri ale extremei-drepte, cu scene de inchisoare, dar si de carciumi pline, cu povesti ale deportarii si bombardamente.
Toate acestea s-ar fi putut constitui foarte bine intr-un alt roman. Aici, in Mut, sunt o incarcatura epica menita mai degraba sa puna in umbra ceea ce e cel mai pretios in roman: jurnalul personajului Dan Stanca. Acesta are toate datele biografice ale omonimului sau, e celibatar si se sinucide la varsta de 50 ani, dupa moartea mamei sale. Jurnalul, sub forma unor caiete, este gasit de o vecina - si fosta iubita -, Eugenia, care il incredinteaza, pentru lectura, lui Radu Virgil. Blajinul ofiter, mediocru pana-n maduva oaselor, hartuit intre atractia sexuala fata de o sotie marginita si vulgara, si oroarea fata de aceasta atractie, citeste, o vreme, pe ascuns, terorizat de consoarta!
Jurnalul incepe cu o lamentatie a personajului Dan Stanca despre propria-i mediocritate, dar observam curand ca avem de-a face nu cu un ins mediocru, ci cu un spirit de esenta baudelairiana. Aceasta structura interioara il fixeaza, fatal, intre doi poli: aspiratia spre un Inalt (care ar fi Arta, pur si simplu), si Caderea, inevitabila, in "pacat" (atractia combinata cu dezgustul, fata de ce e mai decazut si murdar). Totul se joaca intre aceste doua extreme, in mod implacabil: "Cand e frig afara, imi apropii buzele de geam si expir. Pata difuza a aburului acopera sticla. Incerc apoi sa scriu ceva pe acel petic neverosimil, nascut din respiratia mea calda si a carui viata este foarte scurta. Tot asa, fiinta noastra secreta acopera fiinta reala. Pe ecranul existentei de fiecare zi se condenseaza silueta volatila a unei fapturi ascunse, religioase si in acelasi timp abjecte, care ingurgiteaza murdarii, dar care vaneaza si abstractiunile, geometrii stelare, siluete subtiri ale ingerilor din spatele masivului cerebral. (...) Suntem niste porci, dar din ratul imbalosat mai ies sunete suave, pleaca ambarcatiuni de cristal ce poarta zestrea virginitatii noastre pe care porcul de la suprafata n-a putut s-o terfeleasca".
Exista un trup de-a dreptul ecorsat in acest jurnal si o intreaga estetica a uratului inainteaza incet, dar sigur, in roman. Personajul Dan Stanca este preocupat, ca si in romanul de tinerete Vantul sau tipatul altuia, de propriu-i destin. Care este rostul lui? Sa scrie carti? Dar cu ce ecou? Cartile lui nu se bucura de recunoasterea pe care ar merita-o. De fapt, uneori i se pare ca e un ratat perfect. A cazut si singura solutie este sa-si desavarseasca, cu buna stiinta, caderea. Sa mearga pana la capat macar aici. Viata, ajunsa la mijlocul ei, devine un sir de crize existentiale, de trairi abisale, apoi, alternativ, abjecte, pe care eroul le descrie facand uz de un vocabular, inca o data, baudelairian.

---

Despre autor: