Conflictul e natura insasi a politicii. Cei care il neaga cautind sa reduca politica la guvernare sau stat ii contesta nu doar caracterul dinamic, ci o desfiinteaza de-a dreptul. E visul tuturor dictatorilor, reali sau virtuali.

Dar po
Conflictul e natura insasi a politicii. Cei care il neaga cautind sa reduca politica la guvernare sau stat ii contesta nu doar caracterul dinamic, ci o desfiinteaza de-a dreptul. E visul tuturor dictatorilor, reali sau virtuali.

Dar politica nu este doar un mijloc pentru realizarea obiectivelor ori vreo abilitate speciala pe care unii si-o dezvolta pentru a-si atinge scopurile; ea ramine un ritual comunitar pentru legitimarea celor care iau decizii. Si pentru ca legitimitatea nu garanteaza ca deciziile sint indreptatite, politica ramine deschisa. In acest spirit, conducatorii, oricare ar fi competenta, autoritatea sau rolul lor in istoria tarii, nu sint eterni. Au facut experienta caderii in Infern si Churchill in 1945, si de Gaulle, de doua ori chiar, in 1953 si 1969, si Adenauer in 1963. Instabila prin definitie, politica nu poate ocoli tocmai partidele. Acestea sint adevarate cimpuri de batalie in care valorile cele mai inalte si interesele cele mai meschine se amalgameaza pentru a motiva trupele. Inevitabil, luptele de partid sint personalizate. Ideile, programele sau avantajele personale, oricare ar fi mobilul asocierii, nu se realizeaza de la sine, ci sint incar-nate de lideri, cei care le dau atit consistenta, cit si vizibilitate. Ciocnirea dintre grupurile ostile vizeaza influentarea sau preluarea puterii. Nu alta este situatia in PNL.

Mai mult decit alte partide romanesti, rezultat al unei politici de fuziuni succesive, PNL nu poate anihila conflictele interne. De la renasterea sa in 1990, clivajele generationale si ideologice s-au manifestat. La inceput au fost sciziunile, iar dupa 1998 a inceput lunga reunificare, incheiata in 2004. Procesul nu putea ramine fara urmari in privinta disciplinei de partid. Nici organizational, nici doctrinar PNL nu este un partid consensual. Caracterul federativ al partidului intra in contradictie cu centralismul relativ al conducerii impus dupa criza din 2002. Atunci, debarcarea lui Valeriu Stoica in urma demersurilor gruparii Patriciu a redus cota PNL la 5-6% intentie de vot. Solutia de compromis pentru a mentine unitatea de suprafata si pentru relansarea partidului a fost Theodor Stolojan. Gruparile ostile, fara capacitatea de a genera o majoritate, au convenit la un armistitiu de etapa. Constient de starea de beligeranta interna si de criza de sistem, Stolojan a cerut un mandat puternic si a inaugurat o etapa de centralizare relativa a partidului. Dar episodul Stolojan nu a schimbat cultura organizatiei. Retragerea sa precipitata din cursa prezidentiala si de la conducerea partidului in octombrie 2004 a relansat batalia. Desi cel mai bine plasat pentru succesiune la Stolojan, Calin Popescu Tariceanu nu a facut niciodata obiectul unui consens spontan. Legitimitatea sa este formala si de aceea incerta.

Spatiul de lupta odata constituit, batalia nu putea intirzia. Si cum o confruntare directa nu era posibila, data fiind configuratia frontului, gherila de partid a fost utilizata. Buni cunoscatori ai culturii organizatiei, experimentati in luptele interne, invingatori, dar si invinsi, contestatarii lui Tariceanu au adoptat o tactica conjuncturala. Insurgentii sint vechi combatanti care au condus partidul si au facut experienta si legitimitatea trecutului. Tactica atacurilor repetate, puternic mediatizate, produce rezultate. Desi cu resurse limitate, Mona Musca, Theodor Stolojan si Valeriu Stoica obliga conducerea PNL la o pozitie defensiva. Marginalizati, acestia incearca sa exploateze toate fisurile pentru a destabiliza conducerea actuala. Dar cum, pentru a fi credibili, se situeaza in afara luptei pentru putere, nu ofera nici o alternativa. Si ultimul apel lansat, ca si actiunile precedente, a produs efecte perverse: perceputa ca o ofensiva comandata din exterior, actiunea a generat, cel putin pentru moment, solidarizarea grupurilor in jurul liderilor actuali.

Gherila de partid este o tactica riscanta. Pozitiile de conducere sint aparent puternice, dar supuse unui tir concertat, nu rezista multa vreme. Nu doar PNL, ci si PSD, ba chiar si PD in epoca in care Traian Basescu l-a basculat pe Petre Roman au trecut prin asemenea momente. Succesul depinde nu doar de coerenta si mediatizare, nici doar de credibilitatea combatantilor, ci si de construirea alternantei de partid. Fara aceasta, conflictul este doar un exercitiu de maiestrie politica.


Despre autor:

Cotidianul

Sursa: Cotidianul


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.