Ca o supernova, Roger "Syd" Barrett a stralucit intens pentru scurta vreme, a "parjolit" totul in jurul lui, lasand in urma o amprenta inconfundabila in rockul progresiv si psihedelic. Syd Barrett a fost membru fondator al legendarei de acum Pink Flo
Ca o supernova, Roger "Syd" Barrett a stralucit intens pentru scurta vreme, a "parjolit" totul in jurul lui, lasand in urma o amprenta inconfundabila in rockul progresiv si psihedelic. Syd Barrett a fost membru fondator al legendarei de acum Pink Floyd, fiind solist, compozitor si chitarist. De fapt, el este in mare parte "vinovat" de succesul enorm al primului album al grupului, "The Piper at the Gates of Dawn", aparut in 1967. Cu toate acestea, dupa doar un an, Syd a parasit formatia sau, dupa cum spun unele voci, ar fi fost concediat.
Dupa ce zilele acestea, a aparut informatia conform careia Barrett ar fi murit din cauza unor complicatii datorate bolii de care suferea (diabet), lumea a inceput sa-si aminteasca din nou de cel care a fost considerat - la vremea sa - un adevarat geniu, un vizionar care, cedand la un moment dat, s-a retras din lumea stralucitoare in care tocmai intrase si a ales izolarea si singuratatea.
Syd Barrett, un tanar frumos, cu o privire profunda si de nepatruns, era cunoscut ca fiind charismaticul lider al nou infiintatei formatii Pink Floyd. La sfarsitul anilor '60, el a fost cel care a scris cateva hituri intrate de acum in istoria rockului, inclusiv "Arnold Layne" - despre un travestit care fura femeilor lenjeria intima, "See Emily Play," despre o eleva "groupie" si "Astronomy Domine" prin care a incercat sa reproduca sonor "calatoriile" virtuale pe care le facea dupa ce lua LSD.
Barrett a devenit renumit pentru experientele inedite pe care le facea pe chitara, inclusiv "slide-urile", "efectele de ecou" care sunau ca niste "microfonii studiate", solo-urile prelungite in cantece precum "Interstellar Overdrive" sau felul cum canta la chitara cu bricheta sa Zippo. Toate aceste "efecte" au devenit ca o amprenta a formatiei si accentuau efectul hipnotic si vraja pe care o teseau in jurul lor in timpul concertelor.
In ceea ce priveste tehnicile sale inedite, co-managerul trupei, Andrew King, a povestit ca "Syd nu facea nimic daca nu credea ca acel lucru e facut foarte bine, foarte artistic. Aveai impresia - daca il urmareai - ca arunca pur si simplu la intamplare note pe partitura, insa cand il vedeai apoi ce face cu mainile pe chitara erai fascinat. Era ca o vraja".
Avandu-i alaturi de el pe Roger Waters la bass, Rick Wright la clape si Nick Mason la tobe, Barrett a reusit sa-i provoace pe cei de la Rolling Stones si Beatles, "concurand" pentru inimile fanilor.
Din nefericire, "magicianul" Syd nu a apucat sa simta gustul gloriei alaturi de colegii sai, care au avut un succes nebun in anii '70 cu albumele "Dark Side of the Moon", "Wish You Were Here" si "The Wall."
In lumea lui
Abuzul de droguri - ilustrat chiar intr-un film de scurt metraj realizat in 1966 si denumit "Syd Barrett's First Trip" i-a slabit din ce in ce mai mult si asa fragilul contact cu realitatea. Incet, Syd a inceput sa traiasca intr-o lume numai a lui, iar fata de ceilalti sa aiba un comportament care daca la inceput provoca mirare, a sfarsit prin a-i irita pe cei din jur.
Comportamentul lui Barrett devenise imprevizibil, aparea pe scena in concerte si canta la o singura coarda a chitarii pe tot parcursul showului, sau pur si simplu nu canta deloc. In timpul unui concert din San Francisco, Syd s-a oprit din cantat si, cu gesturi deliberat incete, si-a scos pur si simplu chitara de la gat spre extazul publicului, care nu si-a dat seama ca restul trupei era pur si simplu consternat.
Potrivit lui Nicholas Schaffner, care a scris volumul "Saucerful of Secrets: The Pink Floyd Odyssey", Roger Waters a povestit cum Barrett, inainte de un concert, si-a pus in cap un tub intreg de gel amestecat cu Mandrax (un sedativ). Din cauza caldurii, bizara combinatie se topea si ii intra treptat in ochi si in gura, dand si impresia ca arata "ca o lumanare care se topeste".
Dupa o serie de astfel de incidente, ceilalti membri ai grupului l-au rugat pe David Gilmour sa li se alature, pentru a-l suplini pe Syd cu care nu se mai intelegea nimeni. Astfel, timp de cateva show-uri, David a cantat, iar Barrett s-a plimbat pur si simplu pe scena, refuzand uneori chiar si sa puna mana pe instrumente. Curand, colegii sai au obosit sa-l mai acopere, fiind din ce in ce mai agasati de accesele si bizareriile acestuia. In 1968, Pink Floyd a decis ca trebuie sa mearga mai departe fara Barrett. Desi initial ei nu au vrut sa se desparta de el ci doar sa-l puna in spatele scenei, ca si compozitor, Barrett a preferat sa plece.
Omagiul
Colegii de la Pink Floyd i-au adus un omagiu lui Syd Barrett (care dupa ce a plecat din trupa a ales sa traiasca o viata complet izolata de restul lumii) prin melodii ca "Shine On You Crazy Diamond" si "Wish You Were Here".
Desi o aparitie efemera pe scena rockului mondial, Syd a influentat decisiv cariera altor muzicieni - si ei intrati de acum in istoria muzicii: Paul McCartney, Pete Townshend, Jimmy Page, Brian Eno si David Bowie, care a recunoscut recent ca "Syd a avut un impact enorm asupra mea si asupra modului in care percep lumea".
In ceea ce priveste pierderea lui Barrett, Peter Jenner, fostul manager si producator al trupei Pink Floyd a povestit la un moment dat intr-un interviu din 1990, despre el ca "nu a putut sa suporte greutatea si responsabilitatea enorma care ii cazuse pe umeri: peste noapte, dintr-un tip necunoscut, <<de cartier>> a devenit purtatorul de cuvant al unei generatii. Mai ales in perioada de glorie a rockului psihedelic, plutea peste tot in aer un curent al mesianismului. Astfel, percepandu-l ca pe un geniu care cunoaste esenta lucrurilor, oamenii veneau pur si simplu la el si-l intrebau care este sensul vietii. Acest lucru a insemnat o presiune enorma pentru un tanar care nu facuse altceva decat sa scrie un cantec si sa-l cante apoi la chitara"
Doar Roger
In 1970, Syd Barrett a scos doua albume solo "The Madcap Laughs" si "Barrett". Primul album ofera o marturie clara asupra starii de sanatate mentala a lui Barrett, iar melodii ca "Dark Globe" sunt considerate ca povestiri la persoana I despre schizofrenie.
Cu toate acestea, curand, aparitiile in public ale lui Barrett au devenit intolerabile si, dupa o spitalizare scurta, el s-a izolat in subsolul casei mamei sale, acoperindu-si pana si geamurile cu hartie, ca sa nu patrunda nici macar lumina zilei la el. Dupa ce mama sa a murit in 1991, starea sa de sanatate s-a inrautatit, iar vederea a inceput sa-l lase. Ii placea sa picteze, sa se ocupe de gradinarit sau sa faca orice activitate care excludea de fapt contactul cu oamenii. Dupa numeroase tentative de a intra in legatura cu el, la scurta vreme, reporterii din intreaga lume care au incercat sa-l vada au invatat ca nimeni nu va mai putea sa scoata o vorba de la el. Din 1971 mel nu a mai dat nici un interviu, iar membrii familiei sale au declarat ca il supara foarte tare daca i se aduce aminte ca el a fost spiritul psihedelia, frumosul si rebelul Syd Barrett, liderul Pink Floyd. Nu se recunostea niciodata in persoana acelui vizionar vibrant care, in timpul unei caderi nervoase exacerbate de consumul de droguri, a scos doua LP-uri Madcap si Barrett, care au ramas la fel de elocvente in istoria lumii ca si lanurile lui Van Gogh. De cand a ales sa intoarca spatele lumii si pana a murit, Barrett nu a mai raspuns niciodata la numele de Syd (numele sau de scena) ramanand ca Roger Barrett, asa cum s-a numit de cand s-a nascut 1946.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.