5 Iulie 2006
Oricat, prin varfurile ei, ar vrea sa fie de "masculina", poezia feminina are un "ce" al ei care o face inconfundabila si care, in fond, ii da si farmecul specific. (Sa nu se inteleaga de aici ca fac vreo diferenta valorica, in poezie, intre "masculi
Oricat, prin varfurile ei, ar vrea sa fie de "masculina", poezia feminina are un "ce" al ei care o face inconfundabila si care, in fond, ii da si farmecul specific. (Sa nu se inteleaga de aici ca fac vreo diferenta valorica, in poezie, intre "masculin" si "feminin"; exista zeci de poeti in tara asta care nu se ridica nici pana la genunchii regretatei Mariana Marin). Acest "ce", acest "sound" cu virtuti proprii se face imediat recognoscibil si in recentul volum al Alexandrei Mihalcea, aparut la Editura Curtea Veche, "Eva, Anno Domini 2005", in fiecare din cele trei sectiuni ale sale ("Anno Domini?", "Despartirea de sine" si "Ospiciul lui Pygmalion").
In ce-ar consta "sound"-ul Alexandrei Mihalcea aflata, daca nu ma-nsel, la prima ei partitura? Intr-o obsesiva cautare a eu-lui, ce se sprijina (cu tot inerentul balast metaforic al incepatorului: de pilda: "Noaptea si-a ascutit ghearele/ Pe obrazul meu" sau "Trupul meu e devenit/ Un ierbar/ intre filele caruia/ Te-ai uscat fara rost" sau "Priveste cum se prelinge/ Prin mine/ Veninul albastru al secundei!") pe o stranie luciditate. Fie ca in prima parte isi "insuseste", parafrazandu-l, destinul biblic al Evei, fie ca in ultima reia, din surprinzatoare perspective, mitul lui Pygmalion, aproape de fiecare data si aproape in fiecare poem Alexandra Mihalcea se supune unui masochism liric neiertator, cu rezultate deseori remarcabile in planul expresivitatii (vezi in acest sens poemele "Ce gandeste Electra inainte de plecarea tatei la razboi", "Hard rain", E pur si muove", "Moartea mea beata"). Ai deseori senzatia ca atunci cand - la propriu sau la figurat - poeta face dragoste, o face mereu, inhibant, cu ochii larg deschisi.
Sigur, exista vizibile ecouri din frecventarea altor poeti, in special a lui Nichita Stanescu. Nu numai in poemul "Tocirea"- cum a remarcat pe buna dreptate Alexandru Condeescu - ci chiar la nivelul unei sintagme sau al unui vers; de exemplu, inceputul din "Hai sa uitam..." ("Numele meu/ Nu e decat o pata de sange/ Pe obrazul tau aspru") trimite automat la celebrul autoportret al autorului celor "11 elegii": "Eu nu sunt/ decat o pata de sange/ care vorbeste".
Daca va sti sa renunte la prea-frecventa utilizare a metaforelor adolescentine si a nostalgicelor trei puncte (...) din coada multor versuri si mai ales daca va lectura atent si cu folos poezia marilor ei inaintase (Ana Ahmatova, Emily Dickinson, Angela Marinescu, Mariana Marin, Ileana Malancioiu). Alexandra Mihalcea poate deveni o foarte buna poeta.

Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua

Abonează-te pe

Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.