portughezi (primii fabricanti autohtoni de becuri electrice), se dedica artei filmului de la 19 ani. Sportiv pasionat de atletism si curse automobilistice, intra in lumea filmului ca actor, jucand in primul film vorbit portughez si fiind apreciat in
portughezi (primii fabricanti autohtoni de becuri electrice), se dedica artei filmului de la 19 ani. Sportiv pasionat de atletism si curse automobilistice, intra in lumea filmului ca actor, jucand in primul film vorbit portughez si fiind apreciat in 1930 drept "unul dintre cei mai fotogenici actori ai epocii". In 1931 filmeaza cu propria camera, scrie, monteaza, regizeaza si produce primul sau documentar mut, consacrat activitatii muncitorilor fluviali: Douro, Faima Fluvial, film bine primit de critica internationala. Va ramane fidel principiului creativ al cinematografului de autor de-a lungul intregii sale cariere. Debuteaza in fictiune in 1942 cu Aniki-Bobo, un film pentru copii, influentat de realismul poetic francez, criticat in propria tara pentru observatia necrutatoare a sordidului, ce urma sa fie apreciat abia in 1961 la Cannes. Dar climatul politic din tara, aflata sub dictatura lui Salazar, il face sa se retraga din breasla si sa revina la afacerile tatalui sau pentru doua decenii. Dupa o calatorie in Germania, unde studiaza tehnicile color, produce primul sau film in culori, O Pintor e a Cidade / Pictorul si orasul (1956). Recunoasterea sa mondiala survine in 1963, odata cu Acto da Primavera / Patima lui Iisus, o evocare a Patimilor Domnului, transpuse in contextul politic al epocii. Caderea lui Salazar din anii '70 marcheaza revenirea in forta a lui Oliveira. Cineastul realizeaza o "Tetralogie a iubirilor frustrate", continand O Passado e o Presente / Trecut si prezent (1971), o satira a mariajelor din inalta societate, Benilde ou a Virgem Mae / Bernilde, mama fecioara (1975), Amor de Perdicao / Iubire fatala (1978) si Francisca (1981), ultimul, apreciat la Cannes, in Italia si Portugalia. Interesul cineastului se indreapta tot mai mult spre literatura si teatrul portughez si universal, ce vor constitui sursa sa principala de inspiratie. Stilul sau capata stralucire si o tot mai neta amprenta personala in opere precum Papucul de satin / Sapato de Cetim, adaptare a unui text de Paul Claudel, prezentat la Venetia in 1985, fabula satirica din 1988 Canibalii / Os Canibais sau Divina Commedia, drama existentiala plasata intr-un azil de alinenati mintal. In Valea lui Abraham / Val Abraham, cineastul abordeaza capodopera lui Flaubert, "Madame Bovary", care ii aduce consacrarea la Cannes (1993) si la alte mari festivaluri ale lumii, ceea ce ii permite sa apeleze, de acum incolo, la mari actori ai cinematografului mondial. Semiautobiograficul Calatorie spre inceputul lumii / Viagem ao principio do mundo (1997), Cuvant si utopie / Parole et utopie (2000), Principiul incertitudinii / Principe de l'incertitude (2002) sunt cele mai reprezentative si apreciate din filmele sale ale ultimilor ani. Incercand, parca, sa recupereze timpul pierdut, cineastul nonagenar continua sa turneze, in medie, un film pe an. Criticii, in consens cu Maestrul, vorbesc nu de clasicitatea impusa de consacrare, ci de o "vesnica tinerete": "Oliveira obisnuieste sa spuna ca nu este cel mai varstnic regizor din lume, ci este cel mai tanar. Si are dreptate, pentru ca munca sa este surprinzator de inovatoare. Fiecare film al sau spulbera ideile preconcepute, conferind noi directii. El nu este un regizor clasic inca in activitate, ci unul dintre cei mai moderni regizori si unul dintre putinii care au ramas fideli ideii de cinematografie, ca arta" (Joao Benard Da Costa). Ii poti spune cu usurinta "Maestre", tocmai pentru ca jovialitatea eleganta a prezentei sale nu o impune. Inarmata cu intrebari "tari", deconstructive, am primit raspunsuri "blajine" si deconcertante. Intrebari incordate, raspunsuri aforistice. Intrebari ale zilei, raspunsuri "de dincolo de zi". Aceasta tensiune dintre implicarea jurnalistica si altitudinea senina si accesibila, pe care nu as putea-o numi, oricat ar suna de rasuflat, decat "sentiment al eternitatii", a caracterizat intregul nostru dialog. Interviul, ca si participarea cineastului la Festival au avut loc in Postul Pastelui. Nu eu aduceam vorba de cele sfinte, ci, de fiecare data, el. Inclusiv in seara de dupa prezentarea filmului sau Oglinda magica, cand s-a adresat grupului, rusinos de mic, de cinefili si profesionisti din sala, Maestrul nu a vorbit despre sine sau despre opera sa (ceea ce e rarisim in lumea artistilor), ci despre marea sarbatoare asteptata de toti crestinii. "Hristos a inviat!" au fost cuvintele sale - inca o data, copilaresti, magistrale si surprinzatoare. Intr-un dialog, fiecare interlocutor te invita sa-i impartasesti universul. Al lui Manoel de Oliveira, acesta este, pur si simplu... eternitatea - tacere, zambet, suras, nemarginire si blanda participare la toate ale lumii. Pare incredibil, pana-i intalnesti raspunsul frontal si invaluitor, imprevizibil si paradoxal, capabil de a risipi toate contradictiile din care ne faurim discursul. Am evitat polemicile si insurubarile analitice, nu pentru ca nu ar fi fost utile, ci pentru ca simteam ca ar scadea nivelul discutiei, ca as intrerupe si saraci acest "flux al eternitatii" pe care il intalnesti atat de rar la un interlocutor, fie el si artist, indiferent de varsta. Asa ca eventualele contradictii si aparente naivitati va rog sa le luati ca pe o forma a spontaneitatii si a libertatii fiintei. Mentionand, in mod firesc, cotidianul caruia ii este destinat interviul, am ajuns sa declansez, fara voia mea, o suita de considerente pe tema adevarului absolut, religiei si incertitudinii cunoasterii omenesti, formata din interogari venite catre mine din partea intervievatului! Dialogul ameninta sa se transforme intr-o meditatie cu tenta holistica, imprevizibila si destul de vag structurata, copiind oarecum reteaua de replici din Um Filme Falado si Espelho Magico. Adica, orice altceva, dar nu interviu! Orice, dar nu raspunsuri prefabricate! Aceasta, nu de dragul deconstructiei, ci al comunicarii directe, neprotocolare, adresata persoanei din fata ta, iar nu reportofonului purtat de o mana necunoscuta. Iata secventele cele mai coerente (de fapt, majoritare) ale discutiei noastre, initiate, dupa cum vedeti, de cel intervievat. (Elena Dulgheru)
Manoel de Oliveira: Cineva a spus ca singurul lucru care conteaza este credinta.
Elena Dulgheru: Da, acest subiect este adus in discutie chiar de filmul dumneavoastra Oglinda magica, pe care tocmai l-am vizionat. Intr-un festival de film, in care nimeni nu se gandeste in mod special la Dumnezeu, ritmul evenimentelor fiind prea rapid pentru a lasa ragaz meditatiei, dumneavoastra ati adus cu curaj si claritate cuvantul lui Dumnezeu, in cea mai minunata si cuprinzatoare formula crestina: "Hristos a inviat!". Credeti ca e posibil ca cinematograful contemporan sa aiba o misiune apologetica, marturisitoare astazi, este nevoie si e posibil asa ceva?
- Cinematograful nu are nici o misiune, el nu are o finalitate. Asta e o formula de propaganda. Exista propaganda religioasa, propaganda politica si altele. Nu poti sa dai o finalitate artei, pentru ca noi insine nu ne cunoastem finalitatea. Nu arta e cea care face viata, ci viata face arta. Viata nu poate da artei o finalitate, cat timp ea nu o are sau noi nu o cunoastem.
- Dar cineastii care au o convingere religioasa, trebuie sau nu s-o marturiseasca pe ecran, sau aceasta trebuie sa ramana o problema strict personala?
- Exista spirite religioase si spirite fara sensibilitate religioasa. Si exista mai multe religii. Exista mai multe Biserici, Biserici construite de oameni. Suntem creaturi si, in aceasta masura, presupunem ca exista un Creator. Acesta este impulsul simtit de omenire, care naste spiritul religios. Un Creator, fie ca ii spunem Dumnezeu sau Allah sau altfel... Vorbim mereu despre acelasi lucru. De pilda, crestinismul se bazeaza pe Noul Testament. Dar Hristos nu ne-a lasat nimic scris! Cuvintele Lui au fost consemnate de cei patru evanghelisti, iar noi, crestinii, credem ce au spus ei. Exista locuri in care cele patru Evanghelii nu coincid, dar noi trebuie sa credem cuvintele lor. Exista unii care cred. Exista altii care nu cred. Eu sunt un spirit religios, altii nu. Eu am avut o educatie crestina, romano-catolica. Toata Europa a fost crestina. (...

Adevarul

Sursa: Adevarul



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.