Afacerea "Colosii"

Patrimoniul a sute de colosi industriali a incaput pe mainile unor smecheri, care n-au adus nici un fel de plus-valoare activelor acaparate, sau vreo relansare a economiei romanesti, ci au valorificat totul in propriul interes. Ce nu s-a putut vinde in prima faza la fier vechi urmeaza a fi instrainat in cea de-a doua sau a treia etapa. Este vorba, cu predilectie, despre miile de hectare de teren din jurul marilor orase sau din intravilan, apartinand unor fabrici falimentare cumparate pe mai nimic si te miri ce de intreprinzatori romani ori straini, care asteapta ca pretul acestora sa creasca in urmatorii ani. ZIUA incearca si de aceasta data sa aduca in atentia opiniei o problematica de interes major, prezentand marturii indubitabile despre megajaful ce se practica la nivel national din averea statului.
AVAS isi ocroteste debitorii
De jur-imprejurul Bucurestilor, sute de fabrici aflate in faliment stau gata sa se prabuseasca, dar cu toate acestea anii trec si nimanui nu-i pasa. Patronii acestora se multumesc sa mai instraineze din cand in cand din activele pe care nu le-au achitat integral sau nu si-au respectat angajamentele contractuale, vanzand utilaje si parti din constructii la fier vechi, pentru a-si acoperi unele cheltuieli de functionare. Aceste fabrici sunt pline de datorii, statul are de incasat creante de mii de miliarde, dar nu-i executa silit pe datornici pentru a recupera banii. Si cand spunem "statul", ne referim la catastrofala Autoritate pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), care-i ocroteste pe datornici ca un parinte bun si iertator. Daca ar proceda ca un administrator eficient al avutiei nationale, AVAS ar trebui sa-i execute silit pe debitori, iar Guvernul sa angajeze o societate specializata de taiere a fierului vechi aflat in mega-structuri (necesita o aparatura extrem de sofisticata, pe care foarte putine firme il detin), pe care sa-l exporte apoi fara intermediari sau sa-l stocheze pentru vremuri mai grele, spre binele intregii Romanii. Spre exemplu, dintr-o tona de fier de calitate, pe care ar plati bani buni, japonezii ar fi capabili sa fabrice 20.000 de ceasuri. Iar astfel de exemple putem da o multime. Pentru fierul vechi inglobat de colosii industriali ai lui Ceausescu, Romania ar castiga milioane de dolari (se vinde in jur de 240 de dolari tona de fier vechi) pe piata internationala. Dar, important - se va vedea - nu e fierul vechi, ci terenul de sub fabricile abandonate. Iar cu acesta se fac afaceri tot de milioane de dolari, la nivelul intregii tari, dar banii nu mai ajung la stat, ci la afaceristii de ocazie.
Bani din rugina
In fapt, ideea e destul de simpla. Sa luam cazul unui colos industrial cum este Policolor. Dupa ce si-a mai restrans activitatea, o serie de mari hale industriale au ramas in paragina. La fel si pe Calea Grivitei, pe la fabricile care altadata construiau garnituri intregi de trenuri. Acum zac in soare, ruginite. Asadar, activitatea s-a restrans, dar nimeni nu darama imensele sandramale comuniste. Iar explicatia este foarte simpla. Terenul de sub ele valoreaza zeci de milioane de euro. Numai ca acesti bani nu pot fi obtinuti deocamdata. Si iata de ce. In documentele care atesta proprietatea, fabricile figureaza in continuare cu respectivele constructii, chiar daca acestea sunt dezafectate. In cazul in care cladirile ar fi daramate, fostii proprietari ar putea foarte bine sa ceara retrocedarea terenurilor si ar avea castig de cauza in instanta. Dar asa, n-o pot face, deoarece terenul se considera a fi expropriat pentru o cauza de utilitate publica, ceea ce este o mare minciuna, dupa cum am aratat. Desigur, la un eventual control, managerii mamutilor industriali ar prezenta imediat planuri privind intentiile lor de reconstructie a respectivelor obiective ce stau sa cada. In concluzie, fostii proprietari sunt trimisi la plimbare, mai exact la fantomaticul Fond Proprietatea, ca sa fie despagubiti de stat cu niste actiuni ipotetice. Ulterior, deci dupa listarea actiunilor la Fond, cand nimeni nu mai poate revendica nimic, mamutii industriali vor putea fi demolati, iar terenurile de sub acestia vor putea fi vandute de cei care le-au acaparat. Altfel spus, statul va plati despagubiri, iar "strategicii" vor inregistra profituri uriase din afaceri imobiliare. Tot atunci se va putea vinde si fierul vechi care a mai ramas, la preturi mult mai mari ca in prezent. In acest fel, profitul va fi dublu. Este una dintre cele mai bune investitii.
Utilajele la fier vechi
Odata cu privatizarea colosilor industriali, AVAS a cerut asa-zisilor investitori strategici si respectarea unor conditii bine stabilite. Toti, fara exceptie, nu si-au respectat angajamentele, in sensul ca nu au investit atat cat au primit sau chiar deloc, au concediat salariati inainte de termenul stabilit si, drept urmare, au scos din circuitul tehnologic obiective care ar fi putut produce in continuare. Dar aceste constructii dezafectate - fie ca sunt construite din tabla si sticla, fie din caramida si prefabricate - n-au fost puse la pamant, conducerile colosilor industriali preferand sa vanda doar ce se afla in interior, in special utilaje. Iar din utilaje se pot scoate bani buni. Fie ca au fost vandute la alti investitori privati pe preturi piperate, fie ca au fost vandute la fier vechi. Numai utilajele de la IMGB, de pilda, scoase la fier vechi, au valorat la acea vreme peste 3 milioane de euro. Trebuie mentionat faptul ca pretul acestei materii prime a explodat in ultimul timp. Daca saptamana trecuta, tona de fier vechi pregatit era de 203 USD, saptamana aceasta a ajuns la 240 USD. Dupa parerea specialistilor, astfel de resurse pretioase au scazut foarte mult in ultima vreme, ceea ce inseamna ca in special combinatele siderurgice vor ramane fara materie prima. Cum si de industria constructoare de masini din Romania s-a cam ales praful - ceea ce inseamna ca din procesul de productie a acestei ramuri a economiei nu vor mai rezulta span si materiale refolosibile -, tara noastra va ajunge sa importe fier in maximum doi ani de zile. Daca stam si ne gandim ca SNCFR a vandut numai in perioada 2001 - 2004 un total de 22.315 vagoane, ne putem pune multe semne de intrebare. Asadar, o afacere foarte rentabila.
Vandut pe un dolar
Fostul IMGB, o mandrie a defunctului regim comunist, a fost cumparat in 1998 de norvegienii de la Aker Kvaerner, pentru suma simbolica de un dolar. Cladirea de pe Sos. Berceni (foto 1), care se intinde pe o lungime de circa 200 de metri si o latime de 50 m arata de parca in interiorul ei ar fi explodat o bomba. Doar plopii inalti mai reusesc sa mascheze trista imagine a acestei uriase hale de productie. De asemenea, in interiorul fabricii, o multime de obiective altadata in stare de functionare, sunt lasate in paragina de catre asa-zisul investitor strategic, dupa ce utilajele si instalatiile pentru utilitati au fost dezafectate. In cativa ani, o data cu extinderea suprafetei Capitalei, n-ar fi exclus ca aici sa se ridice un modern cartier de locuinte. Cu alte cuvinte, norvegienii ar putea obtine profituri uriase, vanzand metrul patrat de teren la preturi colosale, dupa ce vor fi aruncat intregul IMGB la fier vechi si la groapa de gunoi.
Nici SC Republica SA nu sta mai bine. Dupa doua esecuri consecutive de privatizare a acestui colos industrial, ultimul inregistrat de lichidatorul SC Moore Stephens RVA SA la 19 mai anul curent, AVAS a respins cererea fostilor angajati de reprivatizare, in calitatea sa de actionar si creditor, considerand propunerea nerealista. Societatea se afla in procedura de reorganizare si faliment, conform Legii nr. 64/1995. In curand se asteapta ca unii creditori sa execute silit parti si obiective din Republica, pentru a-si recupera pagubele inregistrate, gratie afacerilor pe care le-au facut cu acest colos.
Terenuri conservate pentru viitor
Pe str. Dumitru Brumarescu, colt cu bd. Metalurgiei, o cladire ce pare abandonata sta sa se prabuseasca de la o zi la alta. Tabla este mancata de rugina, geamurile sunt sparte, iar cele doua poduri rulante nu mai folosesc de mult la nimic. In aceeasi situatie se afla si UMUC SA din apropiere, despre care n-am putut afla amanunte, pentru ca n-am dat nici macar peste un paznic. Am observat insa ca proprietatea dispune de un vast teren imprejmuit, care peste cativa ani o sa valoreze o avere, fiind situat in intravilanul Capitalei Romaniei. Iar cazul nu este unul singular. Redam in continuare cateva exemple despre astfel de terenuri puse la pastrare.
Ghetoul de pe Strada Aurel Persu
Str. Aurel Persu incepe din acelasi bulevard al Metalurgiei si adaposteste fostele camine de nefamilisti ale fabricilor din apropiere. Cum societatile comerciale au ajuns in stare de faliment, si blocurile cu patru etaje au fost condamnate. In ele locuiesc fara acte-n regula persoane fara capatai, in special tigani, care arunca gunoaiele direct pe ferestre, spre deliciul cainilor vagabonzi aflati in permanenta goana dupa hrana. In mod cu totul paradoxal, o multime de antene parabolice sunt infipte in zidurile cladirilor. La fel, cabluri telefonice, de Internet si TV brazdeaza zona. Asadar, localnicii n-au geamuri la ferestre, nimeni nu le ridica gunoiul, dar in privinta tehnicii audio-video dispun de mijloace avansate. In imediata apropiere, intr-o mlastina imprejmuita de vegetatie rebela, deseuri menajere, cauciucuri distruse, moloz si resturi de caramizi, isi face veacul o trupa numeroasa de broaste cantarete. Datorita acestor fiinte dragalase, localnicii clandestini beneficiaza de concerte aproape non-stop, chiar si la matineu.
Pe Sos. Progresul, directia de mers spre Giurgiu, intalnim o alta cladire ce pare abandonata, pe trei niveluri, lunga de circa 100 m si lata de vreo 40 m. Este situata la sosea, iar in spatele acesteia se vad alte constructii in paragina, tocmai bune de vandut la fier vechi la momentul oportun. Un trecator ne spune ca aici era odata Intreprinderea de Prefabricate.
Fabrici in bataia vantului
Pe soseaua de centura a Bucurestilor, spre comuna Jilava, descoperim o alta cladire aflata in stare avansata de degradare, de care nu-i pasa nimanui.
La fel si pe str. Trifoiului, unde in spatele cladirii principale sunt aliniate o sumedenie de constructii din tabla (altadata, probabil, magazii), tocmai bune de topit ca fier vechi, impreuna cu conductele suspendate prin care nu mai circula de multa vreme ceva.
De asemenea, pe str. Actiunii nr. 2-4, o cladire cu etaj sta gata sa cada, parand abandonata ca in urma unui exod in masa. Aceasta proprietate a apartinut pana nu demult SC CELPI SA, dupa cum ne-a precizat directorul tehnic al societatii: "Cladirea nu se mai afla in proprietatea noastra. Am vandut-o, impreuna cu terenul aferent, in urma cu doi ani firmei Dedeman din Bacau. Nu stiu de ce nu o renoveaza, pentru ca n-am mai stat de vorba cu ei de cand s-a incheiat tranzactia. Mi se pare ca au unele probleme legate de autorizatia de constructie, dar nu sunt foarte sigur. Ar fi mai bine sa vorbiti cu ei, ca o sa va spuna mai multe".
Directorul Dedeman Bacau, ing. Dragos Pavel, ne-a confirmat tranzactia care a avut loc cu CELPI SA: "Am cumparat acea proprietate si intentionam sa construim acolo un magazin de bricolaj, adica tot ce este necesar pentru o constructie, de la fundatie pana la ultimele finisaje. N-as putea spune ca avem probleme cu obtinerea autorizatiei de constructie, numai ca aceasta procedura dureaza, nefiind tocmai simple. Cu alte cuvinte, problemele noastre, care intarzie inceperea constructiei, sunt de factura birocratica. Nimeni nu ne-a pus bete-n roate pana acum."
Pe terenul viran din apropiere, un cioban isi paste turma de oi, indiferent la orice fel de industrializare, globalizare sau integrare a Romaniei in Comunitatea Europeana, de care poate ca nici n-a auzit mare lucru.
Foto: Bogdan STAMATIN Reintorsi in oras, ajungem la fosta Intreprindere Autobuzul, actuala Rocar SA, a carei cantina nu mai foloseste nimanui, fiind dezafectata. Un investitor serios ar avea ce face cu ea, daca proprietarul ar vinde-o inainte de a se surpa de tot.
Pe bd. Theodor Palady, vizavi de Policolor, alte constructii industriale par abandonate si lasate de izbeliste (foto 2). Ni se spune ca aici ar fi functionat niste depozite de medicamente, dar alte informatii nu putem obtine, fiindca nici macar cei care pazesc locatia habar n-au cine-i plateste.
Vizavi de Titan SA, pe bd. Basarabia, o alta cladire neterminata pare a nimanui. In jur - tipenie. Daca iarna lui decembrie 1989 ar fi intarziat un an, poate ca altfel ar fi stat acum lucrurile.
Pregatite pentru dezmembrare
Asa cum spuneam, datorita bunavointei autoritatilor, in speta AVAS, mari colosi industriali au fost privatizati, instrainandu-se fara discernamant active importante din avutia nationala. Majoritatea celor ce-au beneficiat de asemenea avantaje enorme au fost catalogati drept "investitori strategici", dovedindu-se in scurt timp ca acestia au fost si cei mai mari hoti de care a avut parte Romania vreodata. Nu numai ca ei n-au adus mai multi bani decat au scos din tara, dar au si distrus cea mai mare parte a macroeconomiei romanesti, impingand-o spre un faliment nemeritat. Iar acestor "strategici" li s-au alaturat o serie de grupuri de interese autohtone, puse pe capatuiala. In situatii fara iesire se afla, cu soarta de a ajunge in scurt timp la fier vechi, o multime de obiective industriale importante. Iata doar o mica parte dintre acestea: Nitramonia Fagaras, Roman, Romacril, Tractorul si Rulmentul din Brasov, Colorom Codlea, CET 2 Borzesti, Laminorul Braila, Ceprom Satu-Mare, Cerealcom Tulcea, Lactate Harghita, Agromec Slobozia, UCMR Resita, Antibiotice Tepro si UBEMAR din Iasi, Electrosigma si Combinatul de Utilaj Greu din Cluj-Napoca, Exploatarea miniera Campulung si cea de la Copsa Mica, RAFO si CAROM Onesti, Combinatul de Ingrasaminte de la Turnu Severin, Oltplast SA Dragasani, Robur SA Tg. Jiu, Electroputere Craiova, Ciprom Ploiesti, Tubinox, TMUCB, Faur, Titan (preluata in noiembrie anul trecut de Compania Loulis), Fitoterapia si Transchim din Bucuresti, combinatele siderurgice de la Deva, Resita si Hunedoara, Uzina de cupru Zlatna, Combinatul de oteluri speciale Targoviste, Industria Sarmei SA Campia Turzii, Altrom Slatina si, din pacate, multe, multe altele.
Se asteapta noi fonduri europene
O alta ratiune pentru care cei ce detin constructii industriale si terenuri aflate in paragina tin cu dintii de ele este o viitoare atragere de fonduri europene. Intr-un raport privind aceasta activitate sunt prevazute posibilitati de finantare prin Fonduri Structurale a domeniului Cercetare-Dezvoltare-Inovare in perioada 2007 - 2013. "Aceste fonduri sunt instrumente financiare prin care Uniunea Europeana actioneaza pentru eliminarea disparitatilor economice si sociale intre regiuni, in scopul realizarii coeziunii economice si sociale", sta scris in raport. Romania va beneficia, de la data aderarii, de fonduri structurale si de coeziune in aceleasi conditii ca acelea aplicabile celorlalte state membre, fiind eligibila in cadrul obiectivelor de convergenta si cooperare europeana teritoriala. Asadar, o alta posibilitate de a se cheltui fonduri europene pentru "reabilitarea siturilor industriale, care vizeaza zonele industriale abandonate, degradate sau insuficient utilizate". Scopurile principale ale finantatorilor sunt minimalizarea si reciclarea deseurilor existente, precum si reabilitarea infrastructurii (drumuri de acces, retea stradala interna, conectarea la utilitati, reabilitare cladiri etc.).
Guvernul a incalcat legile
Pornind de la modelul unui mare magnat indian intr-ale achizitionarii, care a cumparat angro fabrici falimentare din intreaga Europa de Est, asa-zisi investitori i-au urmat exemplul in Romania. Daca indianul cu pricina a relansat productiile fabricilor cumparate, vanzand la fier vechi tot ce prisosea, iar banii astfel obtinuti investindu-i in continuare, nu acelasi lucru au facut altii. Straini si romani, deopotriva.
Un caz edificator in acest sens este Combinatul siderurgic de la Calarasi. Ani de-a randul, statul a finantat o investitie care in 1989 era finalizata in proportie de 85-90%. Telul principal al autoritatilor era acela ca Romania sa produca sina de cale ferata competitiva atat pe plan national, cat si international. Numai ca, datorita unui management dezastruos si a datoriilor acumulate in timp de combinatul calarasan, s-a ajuns intr-un impas greu de depasit. Cum creditorii bateau la poarta, iar SIDERCA n-avea cu ce-si plati datoriile, Guvernul a adoptat o hatarare care a dus la distrugerea intregului combinat. Partea viabila a acestuia a fost scoasa la privatizare, iar restul a fost lasat de izbeliste, pentru indestularea creditorilor. La masa negocierilor au aparut intalienii de la grupul italian BELTRAME, care aveau mari probleme chiar si la ei in tara, fiind supravegheati financiar de nu mai putin de cinci judecatori sindici. Despre acest aspect, Executivul roman a fost informat din timp, insa s-a facut ca ploua. Combinatul a fost subevaluat de firmele IPROMET si IMPROLAM, dar si asa italienii au oferit doar 20 de milioane USD, inclusiv TVA. Adica, mai putin de-un sfert din cat se evaluase. Iar Guvernul Roman a acceptat furtul din avutia nationala cu zambetul pe buze, chit ca o lege in vigoare la acea vreme interzicea vanzarea unor active sub pretul stabilit de evaluatori. In plus, AVAS a semnat cu italienii Protocolul nr. 1402 si Conventia nr. 197 (in aprilie, respectiv august 2002), fara a avea un mandat din partea Executivului. Abia la 29 iunie 2005, pentru a acoperi ilegalitatea flagranta a fostului guvern, Cabinetul Tariceanu a dat mandatul necesar AVAS, printr-o hotarare cel putin discutabila.
57 de milioane de euro fara nici o investitie
Asadar, italienii au pus mana pe partea viabila din SIDERCA, denumind noua societate SC DONASID SA. Fara a aduce vreun aport de capital la nou infiintata DONASID, italienii au vandut cat de mult fier vechi au putut. Iar dupa ce au devalizat DONASID, patronii s-au gandit sa se retraga din afacere, dar nu inainte de a inregistra un profit substantial. Pe scurt, au vandut fabrica elvetienilor de la Tenaris - vechi parteneri de afaceri -, inregistrand un profit de nu mai putin de 57 de milioane de euro. Si asta, in conditiile-n care nu investisera nici macar un cent la Calarasi. La intrebarea cum a fost posibil asa ceva, raspunsul e simplu: Adrian Nastase, Ovidiu Musetescu si Roxana Bichel (prietena sotiei premierului de-atunci) au avut "inteligenta" de a oferi italienilor partea viabila a Combinatului siderurgic Calarasi in niste conditii dezastruoase. Plata celor 20 de milioane USD amarate urma sa se faca in 12 ani, esalonat, cu o perioada de gratie de doi ani. Adica, plata ratelor incepea abia dupa 24 de luni de la semnarea contractului. Cu toate acestea, macaronarii au devenit proprietari cu drepturi depline exact la data semnarii contractului. Aberant si ametitor - deopotriva.
DONASID, de la Calarasi la Zalau
Noii "strategici" de la Calarasi - Grupul siderurgic elvetian TENARIS - continua politica predecesorilor sai. Acestia au distrus orice productie de sina de cale ferata produsa pe teritoriul Romaniei, axandu-se pe cea de teava fara sudura. Dar aceasta activitate nu se se desfasoara la Calarasi, ci la SILCOTUB Zalau. Altfel spus, Tenaris a cumparat combinatul din sudul tarii doar pentru a face rost de materia prima si a semifabricatelor (tagla rotunda) necesare Zalaului.
La ora actuala, Tenaris topeste tot fierul vechi pe care-l gaseste pe proprietatea sa, alimentand productia din judetul Salaj. Dar elvetienii nu se multumesc doar cu atat. Ei vor fierul de pe intinderea intregului Combinat siderurgic, inclusiv cel adjudecat de creditorii care si-au intrat in drepturi, executand silit falimentara SC SIDERCA SA. La fel de impotent ca in ultimii 16 ani, statul (prin AVAS) nu tine cont ca unii debitori au ridicat la Calarasi unitati de productie, in incercarea de a relansa economia acestui judet si de a crea locuri de munca. Grupul de firme Lemtrans International Prod Com SA, spre exemplu, are aproape 500 de angajati, in vreme ce Tenaris doar vreo 200. In plus, sediul social al DONASID SA a fost mutat de elvetieni la Zalau, la Calarasi mai functionand doar un modest punct de lucru.
Elvetienii isi saboteaza toti vecinii
Tot sub ochii autoritatilor centrale si locale, Tenaris saboteaza productia celorlalti de pe platforma calaraseana. Cum elvetienii au reusit sa puna mana pe singura statie electrica (Statia Racord Sistem), obiectiv ce-a fost creat sa alimenteze intreaga platforma, au taiat celorlalti alimentarea cu energie electrica, in virtutea dreptului de proprietar. Desigur, n-au auzit ca exista si un drept de servitute aici, dar le vom reaminti noi, intr-un material viitor. De asemenea, conducerea SC Enel Electrica Dobrogea sustine ca ar trebui instalate niste racorduri aeriene, dar acestea nu ar asigura consumul solicitat de firmele ce fac parte din grupul Lemtrans. Pe de alta parte, in mod cu totul vinovat, Agentia Nationala pentru Reglementare in Energetica n-are chef sa se implice in problema - adica in conflictul dintre Lemtrans si Tenaris -, in conformitate cu atributiile pentru care a fost creata. ZIUA va incerca sa descopere ce se ascunde in spatele acestei imobilitati si sa demaste interesele obscure din spatele oneroasei afaceri. Ce e foarte curios, smecherii administratori de la Tenaris, majoritatea dintre ei fiind tot italieni - ca Riccardo Brevi, Stefano Muller, Paolo Felice Basetti si Vicenzo Crapanzano -, nu permit ca din statia ce se afla pe teritoriul lor sa fie alimentate cu energie electrica celelalte fabrici de pe platforma, in ciuda faptului ca si teritoriul acestora e traversat de conducte ce alimenteaza cu gaze naturale DONASID SA (mai nou Tenaris-Silcotub). Ce s-ar intampla daca si firmele din grupul Lemtrans ar proceda la fel?
Desi am insistat, n-am putut lua legatura cu nimeni din conducerea SC FAUR SA, pentru a intra in posesia unei opinii in legatura cu subiectul abordat. O secretara ne-a spus ca in fabrica nu este nimeni din conducere, cu toate ca FAUR functioneaza. De asemenea: "Daca doriti, va fac o programare pentru saptamana viitoare ca sa aveti o convorbire telefonica cu domnul director general".

---

Despre autor: