Schopenhauer si elogiul optimismului

"Fungi..." e o carte neobisnuita pentru proza de acum - nu numai subiectul e cumva de interes strict istoric, viata unui naturalist german, creditat a fi facut descoperiri importante in domeniul botanicii in insulele Bali, dar si formula romanului o reia pe cea a genului autobiografic de secol XIX. Cum se face ca ati preferat o astfel de structura?
In primul rand, si primul meu roman, "Goana dupa vant", era un amestec de contemporan si pre-contemporan, in care vorbeam despre mama mea, bunicul, bunica. Aceasta carte, scrisa dupa mult timp de jurnalism, m-a dus in tara de origine a mamei mele, care e Indonezia de azi. Am inceput sa studiez colonialismul olandez, astfel am dat peste Franz Wilhelm Junghuhn, personajul meu din "Fungi...", si am fost intrigata de faptul ca Schopenhauer il pomenise intr-o nota in cea mai importanta lucrare a sa, "Lumea ca vointa si reprezentare". Ca botanistul acesta i-a fost elev lui Schopenhauer e o inventie a mea, dar ar fi fost posibil si sa fie asa - Junghuhn studia la Berlin in vremea in care filozoful tinea conferinte acolo. Mi-am dat seama cat de des se intampla ca, intr-o relatie maestru-discipol, discipolul sa se revolte impotriva maestrului; civilizatia noastra e plina de astfel de exemple. Cum Schopenhauer e cunoscut ca marele filozof al pesimismului, mi s-a parut interesant ca eroul meu sa scoata sabia in apararea optimismului. Am vrut sa dramatizez un conflict care a avut oarecum loc, nu sa istoricizez, insa nu am avut cum evita figurile istorice reale. E, intr-un fel, o pastisa. Si mi-a placut; cand scrii despre lucruri iesite din actualitate, ai mult mai multa libertate decat atunci cand cititorii pot confrunta faptele cu propria lor experienta. Cat despre formula literara, ce sa zic, am fost in copilarie o mare cititoare de carti de calatorie din secolul XIX...
Cum reusiti, totusi, sa impacati o poveste fictionala cu istoria reala a personajului principal?
Asta e intotdeauna o problema delicata. Cand scrii despre cineva cunoscut, cineva despre care stii foarte multe lucruri, spatiul de creatie, teritoriul pe care poti inventa e foarte limitat. E cu totul altceva cand ai de-a face cu o persoana de care te despart secole si sute de kilometri. Eu nu scriu documentare, nu vreau sa repet realitatea, incerc sa gasesc unul dintre scenariile plauzibile ale acestei realitati. Folosesc elemente ale biografiei acelui personaj ca sa construiesc scheletul, restul e fictiune. N-am fost niciodata buna la istorie, cand eram mica, nu intelegeam de ce trebuie sa memorez date, pentru mine era important sa-mi imaginez ca ce se intamplase cu o suta, doua sute de ani in urma avea viata. Cand scrii despre lumea de azi, esti tot timpul confruntat cu ceea ce contemporanii tai pot verifica sau stiu deja. Trecutul iti da libertatea sa imaginezi viata asa cum vrei - in anumite limite, evident. Asta nu inseamna ca vorbesc despre lucruri care nu exista sau nu intereseaza lumea de azi, doar ca decorul este altul.
E prezenta lui Schopenhauer strict conventionala in carte - legata de citarea de catre el a unei informatii furnizate de acest cercetator?
Schopenhauer a fost o figura de maxima influenta, mai ales in ce priveste nivelul conceptual. Numele lui nu apare explicit in carte, dar e usor de recunoscut. Schopenhauer e cel care a descris ceea ce ne inconjoara ca fiind nu realitatea, ci felul in care o percepem noi (iar asta l-a influentat in primul rand pe Jung). Nici chiar Kant nu putea realitatea asa cum e. Iar daca vrei sa schimbi ceva in lume, trebuie sa schimbi ceva in tine, in modul in care te raportezi la lume.
Ar parea, din ce spuneti, ca Schopenhauer e o figura mai importanta pentru umanitatea ultimelor secole decat Nietzsche.
Nietzsche pare sa fi fost mai la moda in ultimul secol, el a trait intr-o epoca de mari zguduiri. Dar n-am scris cartea pentru ca Schopenhauer a fost o mare figura filozofica, ceea ce m-a atras la el e aceasta viziune a realitatii care se naste din proiectia noastra asupra ei, pe de o parte, si, pe de alta parte, elogiul pe care-l aduce el pesimismului. Pesimismul e marea doctrina a vremii noastre. Daca vrei sa fii sigur de ceva, fii pesimist! Am fost implicata, cumva, personal, in marile schimbari din Estul Europei, de dupa caderea Zidului Berlinului. Am vazut, astfel, cum, dupa ce oamenii au realizat ca paradisul nu va veni, aici s-a instalat un univers al pesimismului. Un entuziasm de scurta respiratie a fost inlocuit de o grea depresie. S-au intamplat lucruri si in viata mea, si am vrut sa scriu ceva in care sa dau optimismului o sansa. Acum, nici Junghuhn nu are intru totul dreptate. El crede in armonia naturii, opusa dezordinii, haosului uman, e o credinta foarte raspandita in secolul XIX. Intre timp, am invatat ca felul in care vedem lucrurile si modul in care ne comportam e singurul lucru care determina cum arata lumea.
Elena Maria MOROGAN
(traducatoarea romanelor Agnetei Plejel in romaneste):
Agneta Pleijel mi se pare una din marile scriitoare ale lumii, iar literatura ei mi se pare o sinteza intre poezie, jocul de idei si o tehnica aproape cinematografica. Poezia nu e simplu ornament, e o cale de adancire a personajelor.
"Fungi..." e considerat marele ei roman filozofic. Are o foarte interesanta structura de roman istoric, plecand de la o "aschie de realitate", in jurul careia construieste o lume. Trama e fascinanta, e vorba de calatorii exotice, de Legiunea Straina, de aventuri, dueluri, dar dimensiunea dezbaterii de idei e mereu prezenta. E prezenta, ca totdeauna la Agneta Pleijel, intr-o formula deschisa, care lasa loc meditatiei personale.

---

Despre autor: