Noi ne aratam fata in mai putin de 38 de minute

Ioan Grigorescu, dialogul inceput in martie 2006 si publicat in paginile ziarului Ziua, se incheie astazi, cel putin pana la o noua intalnire cu istoriile dumneavoastra ispititoare si fascinante.
Pentru ce tara v-ati hotarat in momentul de fata sa cumparati bilet?
Pentru o tara pe care soarele "o strabate" intre cardinalele ei extreme, de la est la vest, in mai putin de 38 de minute. Stiati ca doar atat ii trebuie "astrului zilei" ca sa ajunga la inaltarea sa din Marea Neagra, pana la Beba Veche, in punctul numit "La 3 Hotare" - acolo unde cantecul matinal al cocosilor se aude venind simultan din trei tari: Romania, Iugoslavia si Ungaria?
Stiam, ca orice copil care a fost candva indragostit de geografie. Dar as vrea sa detaliati povestea inceputa.
Cu mare bucurie. E Calea Soarelui. Cea mai sigura si mai elocventa in orice comparatie. Ganditi-va ca sunt tari pe care soarele le lumineaza in 7 ore - cum e Rusia - sau in peste 4 ore cum e America. Noi ne aratam fata in mai putin de 38 de minute! Imi vin in minte cuvintele lui Baiazid, adresate lui Mircea cel Batran prin distihul eminescian: "Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot/ Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?""...Un ciot de care s-au impiedicat destui!...
Imi place ca mi-ati raspuns cu un mic avant liric. Altceva vreau sa aflu acum: Ce inseamna "Romania optimista" proiectul in mai multe episoade, de eseu-cinematografic la care lucrati acum?
Intrebarea asta mi-a fost deseori pusa. Printre altii si de o maicuta de la o manastire prahoveana. I-am zis: "Dumneata ma intrebi asta, maicuta, iesind de unde ai iesit?", mi-a raspuns: "Am iesit din sfanta Biserica!". "Si crezi in viata de apoi, nu-i asa?" "Desigur", mi-a raspuns. "Si nu consideri ca asta inseamna optimism, maicuta"? Mi-a facut semnul crucii zicand: "Sa-ti lumineze Bunul Dumnezeu caile, ca intunecate nu sunt decat cele ale pacatosilor!".
Ce fel de tara este totusi, "Romania Optimista"?
O tara care nu se lasa incovoiata de nevoi! O tara care se vrea unita si prin bucurii, deoarece necazurile au unit-o destul...
Sunteti cu adevarat un mare optimist!
Victor Hugo spunea ca: "Nu exista forta a naturii mai puternica decat ideea careia i-a sosit timpul!".
In decembrie '89 ne-am convins de adevarul asta. Si ne-am lepadat de teama care ne rodea pe dinauntru, de spaima viscerala la ivirea propriului nostru gand de a actiona in consens cu cei care isi depasisera starea de colaps si iesisera in arena. Ii priveam cu o admiratie abia disimulata de o vigilenta, dar stanjenitoare prudenta. Abia daca intelegeam talcul cuvintelor lui Franklin Delano Roosvelt rostite in ziua cand America s-a decis sa intre in Cel de-al doilea Razboi Mondial: "Singurul lucru de care trebuie sa ne fie frica este doar frica!"
Pe ea mizase teroarea. Pana si-a dat seama ca nu mai avea noi paznici care sa-i pazeasca pe cei vechi si atunci "supremul infricosator" a fost biruit de propria sa infricosare. Michel Hamelet, autorul biografiei "Nicolae Ceausescu", publicata in 1971 la editura "Seghers", pe care-l cunosteam bine din timpul stagiului meu de bursier UNESCO, de la Paris, lucra la Ziarul "Le Figaro", fiind unul din cei 5 directori al celui mai vechi cotidian parizian. Ei bine, el il admira pe Ceausescu pentru traiectoria vietii sale: micul cizmar din Scornicesti, ajunsese la functia de presedinte al Romaniei. Acesta i-a facut o marturisire care l-a socat pe francez, fiind prima oara cand subiectul biografiei sale i se destainuia: "Domnule Hamlet (sic!) i-a zis Ceausescu, de un singur lucru imi pare rau si nu stiu cum sa indrept asta! Simt ca voi muri curand si regret ca nu mi-am vazut opera implinita. Michel Hamelet a crezut ca este vorba de vreo opera scrisa, desi stia ca Ceausescu publicase pana atunci vreo doua duzini de "opere politice". Precaut, biograful l-a lasat pe Ceausescu sa continue, cu atat mai mult cu cat "presimtirea" apropiatului sfarsit nu era o tema agreabila pentru niciunul dintre "interlocutori". Ceausescu a continuat: "Simt ca opera mea imi va ramane neterminata. Vroiam sa duc Romania spre comunism in zbor si ma tem ca va trebui sa o parasesc la jumatatea drumului..." Francezul a gasit totusi de cuviinta sa zica ceva, dar cand a discutat cu mine nu isi mai amintea cu exactitate fraza pronuntata. "Am spus o banalitate, mon cher, ceva despre gandurile sumbre care, si pe mine uneori ma bantuie. L-am asigurat ca arata excelent, desi arata foarte rau, asa ca nu gasesc un motiv real de ingrijorare... "Nu de boala-i vorba, ci de altceva", i-a taiat-o scurt Ceausescu. Abia atunci, Hamelet, batran lup de presa a mirosit "marele subiect", dar inainte de a-i raspunde, avand pe buze propria sa intrebare, s-a deschis usa cabinetului si a intrat surazatoare consoarta presedintelui si, in prezenta ei subiectul nu a mai fost abordat si o alta intalnire nu a mai existat. Cand a intrat consoarta el s-a redresat brusc; ii revenise curajul, desi in ochi mai ramasese ceva din teama si disperarea dinainte.
L-ati cunoscut personal pe Ceausescu?
Da!
In ce imprejurare?
Cu ocazia primei editii a Festivalului International "Cerbul de Aur". S-a straduit sa ne convinga ca muzica usoara este un gen... greu.
Dupa cateva editii insa, vestitul "Cerb" a "fugit". De ce?
Coteria cuconetului "activistic" l-a catalogat drept "cosmopolit", "snob", cu un juriu "teapan", imbracat in smoking si care a premiat "pe cine vrei si pe cine nu vrei", acordand cantaretilor nostri doar un bronz acolo sau o mentiune...
Desi nu-mi amintesc sa ma fi pasionat in mod deosebit "Cerbul de Aur", imi amintesc de melodii reusite si de invitarea unor mari cantareti straini.
Si totusi, succesul Festivalului a fost pretutindeni recunoscut. Critica muzicala exulta, dupa incheierea primei editii: fusese o saptamana magica pentru Romania.
S-a organizat la sfarsit o intalnire prezidata de Ceausescu, la care multi membri CC ai PCR au fost convocati sa-si spuna cuvantul. Dupa Trofin, Patilinet si un al treilea de care nu-mi amintesc, dar care-si exprimase si el entuziasmul, Ceausescu a intrerupt sirul laudelor cu vadita indignare: "Nu pentru ca sa laudati ce s-a intamplat saptamana trecuta la Brasov, v-am invitat aici si v-am dat cuvantul...". Toti au amutit. In jurul mesei erau si alte nume politice rasunatoare: Leonte Rautu, Paul Niculescu-Mizil... din partea Uniunii Compozitorilor si a televiziunii, Ion Dumitrescu, vicepresedintele Radio-televiziunii, Octavian Paler, initiatorul Festivalului...
Ce implicare aveati dumneavoastra in acest festival?
Eram presedintele juriului, juriu care aduna reprezentanti ai tuturor televiziunilor europene participante prin trimisii lor, la competitia artistica.
Dupa fraza spusa de Ceausescu s-a produs o brutala "schimbare de macaz", care i-a obligat pe primii trei vorbitori sa ceara din nou cuvantul, pentru a aduce "amendamente" la cele spuse inainte.
Un servilism entuziast si grotesc, propriu politicienilor comunisti.
Asistam uluit la transformarea albului in negru, ca printr-o atingere de bagheta magica, cu miraculosul efect de a-i da satisfactie celui care ne convocase la o..."analiza principiala" a fenomenului supus analizei. Curios, dar am citit pe fata lui Ceausescu o expresie de profund dispret fata de eforturile celor trei de-a respinge ceea ce tocmai laudasera.
Concret, ce se spunea?
S-a vorbit despre "indignarea" oamenilor din tramvaie, fata de "circul" de la Brasov, s-a spus ca juriului i s-au oferit in dar covoare lucrate la Cisnadie, ca interpretelor noastre li s-au comandat rochii la Paris, si multe altele. Era de-acum o unitate desavarsita in "sanul partidului". Paler se facuse stana de piatra, avea o grimasa de transilvanean incrancenat, dar Ion Dumitrescu presedintele jovial al Uniunii Compozitorilor, a incercat sa mai "dreaga busuiocul", aparand creatiile colegilor de breasla.
Nu ati luat cuvantul?
Ba da. Eram indignat si, probabil figura si un tremur nestapanit ma tradau. De peste masa, Paul Niculescu Mizil imi facea semne apasand cu mana aerul de deasupra mesei si insotindu-si gestul cu vorba rostita fara glas: "Calm, calm!". Mi-am facut autocritica "obligatorie", am spus ca nu am mai calatorit de mult cu tramvaiul, ca tovarasul antevorbitor, ca sa fiu atent la spusele pasagerilor, dupa care am dat cateva explicatii verificabile: rochiile interpretelor noastre erau creatia Doinei Levinta si nu a lui Christian Dior, covoarele din Cisnadie nu existasera..
Am mai spus si ca fiecare membru al juriului a primit cate o paine brasoveana oferita de brutarii de sub Tampa...
Ati fost convingator?
Aici m-am pus pe povestit: cum iesisem cu juriul la o plimbare dupa seara de concurs si cum se ivise in calea noastra acea brutarie cu un irezistibil miros de paine calda, incat pe loc, toti au vrut sa vada jimblele coapte pe vatra si brutarii i-au omenit, nevrand sa primeasca bani nici cand le-am spus sa-mi trimita mie nota la hotel...Am vorbit despre nivelul ridicat al Festivalului si posibilitatea ca, pe la a cincea editie sa castigam si noi marele premiu... despre faptul ca ne-am face de ras sa fortam castigarea laurilor chiar din prima editie... Am castigat insa "Cerbul" la a doua editie.
Ce s-a intamplat, de ce a sucombat dupa a treia editie?
Desi promiteam sa concuram "Eurovisionul", a aparut "teoria" conform careia, "o tara in curs de dezvoltare" nu isi poate permite luxul de a organiza festivaluri de muzica usoara, asa ca, dupa editia a 4-a, din 1972, "Cerbul" a "sucombat"...
Fiind resuscitat dupa '89 in alte cateva editii si disparand iarasi anul asta.
"Cerbul de Aur" a fost prima victima (din pacate, nu singura) a dublei ipostaze in care se declara oficial Romania: "Tara in curs de dezvoltare" (deci din lumea a treia) si totodata, "tara multilateral dezvoltata", spre hazul intregii lumi!
Au urmat alte si alte aberatii de care e bine sa nu mai amintim aici, mai ales ca va cumparati bilet pentru Calea Soarelui. Ar fi pacat sa va stricati calatoria!

---

Despre autor: