Cand Christine Aime, directoarea serviciului de presa al Festivalului de la Cannes, m-a intrebat ce parere am despre selectia din acest an, nu am gasit un raspuns mai rapid si mai concis decat "Surprinzator". Distinsa doamna Aime a ras amuzata, fara
Cand Christine Aime, directoarea serviciului de presa al Festivalului de la Cannes, m-a intrebat ce parere am despre selectia din acest an, nu am gasit un raspuns mai rapid si mai concis decat "Surprinzator". Distinsa doamna Aime a ras amuzata, fara sa-mi pot da seama daca nu chiar pentru ca ii convenise parerea mea, si mi-a spus: "Asta este foarte bine!".
In ce ma priveste, aveam in vedere apropierea unor filme de acuta actualitate politica de altele care ne introduceau intr-un univers cotidian, mai degraba social - ceea ce, de altminteri, festivalul a si confirmat, apoi, prin configuratia listei oferite de juriu. Ambele tendinte tematice se regasesc, asadar, in palmaresul editiei din acest an, iar imaginea finala, fie ea si surprinzatoare, in buna masura (nedumerirea unora vine mai degraba din absenta unor nume sau a altora de la seara finala de gala), nu face totusi decat sa dea consistenta unei optiuni de ansamblu. Desi promoveaza cinematograful de autor, valorile autentice, acest parametru echivaland, desigur, cu originalitatea, Cannes-ul nu a facut niciodata abstractie de problematica zilei, de framantarile omenirii, relevand imagistic crize de diverse feluri (politice, sociale, morale, existentiale sau istorice, poate chiar estetice, in unele situatii).
Fatalmente, palmaresul nu se putea indeparta prea mult de materia oferita de programul festivalului. Evident, de la un punct incolo pot sa inceapa comentariile si controversele. Cum de nu a intrat, totusi, pe lista lui Wong Kar Wai un film precum "Volver"? Nu si-a facut loc, tin sa subliniez, in capul listei, de vreme ce i s-au recunoscut calitatile de interpretare feminine in corpore si s-a acordat atentia cuvenita dramaturgiei? Poate parea suficient, compensatoriu, de pilda, un premiu colectiv acordat actritelor - altfel, fiecare in parte o puternica individualitate (din acest ansamblu actoricesc facand parte sase nume, printre ele - Penelope Cruz si Carmen Maura, talente care puteau fi onorate singular pentru evidenta lor personalitate artistica si, se intelege, pentru reusita rolurilor din creatia lui Almodovar). Ca sa ramanem la capitolul interpretarii, festivalul ne mai surprinde prin atribuirea, pentru prima data in lunga sa istorie, a doua premii colective la una si aceeasi editie. Este adevarat ca partitura masculina, fie ea si analizata ca un corp intreg, prezenta mai putine prestatii personale, toti cei cinci actori jucand si luptand ca unul in filmul de razboi semnat de Rachid Bouchareb, "Indigeni", o pagina glorioasa, dar incarcata de tragism si de patos, despre participarea armatei Africii la un razboi care nu este doar al Frantei.
Disputele pe marginea palmaresului parca nu l-au avut in vedere pe veteranul Ken Loach, al carui film, "Vantul se inteteste", ne transporta in Irlanda anului 1920, cand taranii locului formeaza o armata de voluntari impotriva trupelor engleze trimise cu un vapor sa inabuse incercarea de a obtine independenta. Momentul are consecinte in plan social, divizand un teritoriu si ducand la dezacorduri familiale dramatice in fata unei istorii sangeroase si adesea implacabile. Loach este fara indoiala un maestru al acestor povestiri sfasiate de un adevar de viata cutremurator, dificil de exhibat, dar poate la fel de complicat de relevat in complexitatea dimensiunilor sale, ceea ce de regula cineastului ii reuseste. Filmul recurge la o formula clasica, parca si ea in ton, nu doar pe masura modalitatii regizorale in ansamblul ei, ci, ar fi de observat, adecvata momentului aniversar - Ken Loach la 70 de ani. Poate ca mereu apreciat la Cannes, si premiat, britanicul si-a facut cota de asteptare, iar acum arta cinematografului sau, social si politic, si-a gasit momentul adecvat. Sa nu uitam, fireste, unanimitatea juratilor, atitudine de consens ce scuteste comentariul de orice suspiciune, aici Loach aflandu-se intr-o situatie similara, alaturi de Corneliu Porumboiu, la acordarea unui premiu "istoric" pentru Romania, Camera d'or, de asta data de catre juriul condus de fratii Dardenne.
Un alt britanic, o regizoare, Andrea Arnold, incheie lista juriului lui Won Kar Wai, obtinand Premiul de regie atribuit pentru "Red Road", care si el este un film al confruntarii, intre o supraveghetoare si un supravegheat, intre o femeie si un barbat, o structura narativa reprezentativa pentru lumea, ca si pentru cinematografia de astazi. Asa cum, de fapt, si "Babel"-ul mexicanului Alejandro Gonzalez Inarritu, laureat pentru regie, avertizeaza prin interferarea mai multor povestiri care conduc la aceeasi culminatie a semnificatiei, legata de lipsa de comunicare, dar mai ales de pericolele care deriva de aici, din refuzul de a lua in calcul absenta dialogului intre entitati culturale diferite, uneori diametral opuse. Filmul este greu de tinut in mana si de facut sa rezoneze, iar recunoasterea talentului regizorului constituie o dovada ca juriul nu a facut chiar atat de multe erori pe cat au fost tentati ziaristii sa-i atribuie.
De altminteri, se va mai discuta inca destula vreme despre aceste premii si omologarea lor in timp va conduce la moderatie si la aprecieri mai aproape de peisajul cinematografic al momentului respectiv, care marcheaza revenirea la realism si luciditate, la o problematica a imediatului cotidian, fie ca este analizat din perspectiva sociala, fie ca primeaza evaluarea istorica.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.