Camera copilariei ca scena de teatru

Dincolo de ametitoarea lui cariera artistica (de poet, romancier, dramaturg, pictor si cineast), Jean Cocteau a ramas cunoscut si prin activitatea lui neobosita de promotor al tinerelor talente, intr-o epoca in care mentalitatile se primeneau, sub influenta noilor experimente. El i-a lansat sau i-a ajutat sa se lanseze pe Raymond Radiguet, Edith Piaf, Jean Marais sau Jean-Pierre Leaud, artisti care au contribuit din plin la schimbarea sensibilitatii europene. In cinematografie, se afla printre pionierii anilor '30 si creeaza cel putin un film de exceptie, "Orfeu", considerat inca unul dintre clasicele all time. O multime de regizori i-au prelucrat constant opera literara, pana dupa anul 2000. Romanul din 1929, "Copiii teribili" (Editura Paralela 45, 2005, traducere de Paul Tumanian), a fost ecranizat pentru prima oara pe la jumatatea secolului trecut, dar l-a inspirat indiscutabil si pe Bertolucci in filmul sau "Visatorii" (2003), chiar daca scenariul poarta semnatura unui romancier scotian contemporan, Gilbert Adair.
Ceea ce a fost socant la aparitia acestui roman "mic si rau" si ii mai poate surprinde si astazi pe cititorii care nu au asimilat inca literatura mai putin cuminte este viziunea nonconformista asupra copilariei, formata dupa trecerea prin "lectia de psihanaliza" din primele decenii ale secolului XX. Pustanii lui Cocteau nu-s nici adultii in miniatura, dar nici prichindeii nevinovati din alte carti pe care le-am citit. Ei reprezinta, cumva, cel mai fidel natura umana. Sunt actorii perfecti, care se desfasoara simultan pe mai multe scene, si de aceea nu e de mirare ca mieluselul de acasa se transforma, in aceeasi zi, in tiranul sinistru din recreatii sau in indragostitul clorotic ce rataceste pe strazi intunecate. Toti schimbam mai multe masti (in familie, cu amicii, la serviciu sau in societate), insa nimeni nu-si traieste cu atata autenticitate fantasmele, fara sa-i pese ca la capatul inversunarii lui e autodistrugerea. "Copiii teribili", cei duri si vulnerabili, sunt purtatorii de cuvant ai acestor trairi incandescente, sincere si jucate in egala masura.
Naratiunea schematica si liniara (iubirea dintre frate si sora; formarea unui grup exclusivist alaturi de inca un baiat si o fata si inceperea unor jocuri erotice periculoase, in doi, in trei si apoi in patru; sinuciderea perfect sincronizata a fratilor, sub privirile stupefiate ale fetei, ajunse simpla spectatoare) are nervuri mitice si suprarealiste, impletite cu mare grija de-a lungul intregului roman. Dincolo de ambiguitatea legaturilor amoroase, concizia expunerii are taietura ferma a unei tragedii clasice, montate in decor modern. Spatiul (camera in care orfanii si-au petrecut copilaria, apoi salonul de hotel somptuos, dar rece) e stramt, apasator, sufocant. Cele patru personaje din prim-plan (cuplul cvasi-incestuos si cei doi prieteni atrasi in magia jocului) se izoleaza de restul lumii pentru a gusta din plin un cocktail exploziv de sentimente: dragostea-ura, fascinatia-repulsia ricoseaza in toate colturile patrulaterului, dupa permutari aiuritoare de parteneri. Camera copilariei aduce cu o scena, din care nu lipseste nici rosul obsesiv al reflectorului: "In fata, paturile se inaltau ca un teatru. Iluminarea acestui teatru statea la originea unui prolog care te ducea numaidecat cu gandul la o drama. Intr-adevar, lumina se afla la capataiul patului lui Paul. El o micsora cu ajutorul unei zdrente de bumbac rosu". In functie de nuanta reveriilor protagonistilor, odaia va deveni cand o "corabie in tangaj", cand una care "se avanta in larg", cu toate panzele intinse.
Aceleasi teme si motive ale romanului sunt tratate si in filmul lui Bertolucci, chiar daca apar mutate intr-un alt context social-cultural-politic. Muzica nelinistitoare a lui Jimi Hendrix, fundalul miscarilor studentesti din mai '68 si al revolutiei sexuale fac doar aluziile mai transparente si mesajul mai explicit. Altfel, amestecul de suavitate si violenta, de apucaturi anarhiste si langoare bolnavicioasa aparea deja in cartea scrisa cu vreo opt decenii mai devreme.
Explorarea universului familial prin aceeasi lentila mitic-dramatic-suprarealista a fost continuata de Cocteau in romanul "Parintii teribili", la douazeci de ani dupa "Copiii teribili". Cine nu a citit cartea, poate incerca onorabila ecranizare TV franceza din 2001. Dar nu inainte de a vedea "Visatorii" lui Bertolucci, un film incomparabil superior artistic.

---

Despre autor: