Istoria ne da mereu cate o lectie de iad...

Despre scriitoarea Constanta Buzea a scris de-a lungul ultimelor decenii, mult si elogios, critica literara. Despre omul Constanta Buzea vorbesc, in schimb, cel mai bine constiinta si moralitatea ei.
Facand parte din generatia '60, despre care se poate spune ca si-a asumat in mare parte riscul major de-a intoarce spatele unui trecut literar plin de penibile clisee proletcultiste, Constanta Buzea a devenit una din vocile cele mai puternice ale poeziei romanesti. Inzestrata cu un extraordinar simt al limbii, purtandu-si atat destinul literar, cat si cel existential (deseori nedrept) cu demnitate, si nu cu resemnare, fiind prezenta tot timpul acolo unde exista literatura adevarata si slujitorii, a stiut sa apere tot ce este de aparat, intr-o lume in care "covorul rosu" nu este prea des intins scriitorului. Astazi, poezia Constantei Buzea inseamna o opera insumand peste douazeci de carti, rasplatite cu premii prestigioase. "Netraitele", pentru care in 2005 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, confesiune tulburatoare, s-a inscris definitiv in randul marilor carti de poezie romaneasca.
Iolanda Malamen: Constanta Buzea, as vrea sa aflu, de ce atat de lunga consecventa, in refuzul tau de-a nu accepta dialoguri in presa?
Constanta Buzea: Fara sa patetizez, as spune ca din timiditate, din simtul zadarniciei, din modestie, din vulnerabilitate. Am in biografia la vedere momente de dezamagire care m-au marcat si peste care, de la un punct incolo, nici n-am mai vrut sa trec. Le-am pastrat active in memorie, ca pe un dat, gandindu-ma la toate ca la resurse de poezie. Exorcizand, transfigurand, si pe cat mi-a fost cu putinta iertand, chinurile mele morale fiind, de-a lungul unei vieti, experienta pura si singura mea avere, urna in care mi-am strans cenusa proprie din arderi succesive si am de pe urma lor un numar de carti, o nobila rasplata, o vibratie statornica in fiinta si in credinta...
In cazul nostru, nu poate fi vorba de refuz. Caci cine te-ar putea refuza pe tine fara sa regrete, Iolanda draga, in demersul tau inteligent, elegant, generos? Nu poate fi vorba de refuz. Tu, cand intrebi dai impresia ca stii dinainte raspunsul. Tu esti aceea care impui linia, tinuta, concizia. Tu esti aceea care ne cultivi si ne inscrii in firescul prieteniei tale. A accepta sa-ti raspundem ne flateaza. Ne pulverizezi inhibitiile, in terenul tau ne simtim in larg si cred ca ne miscam bine. Totusi, iti marturisesc ca nu m-ar fi deranjat absolut deloc, ci chiar mi-ar fi convenit daca in "pomelnicul" tau m-ai fi lasat la urma de tot si, nu doar la capatul celui de-al treilea tom al dialogurilor tale. Atunci elogiul meu ar fi fost complet exprimat, ca si termenii admiratiei in care, de asemenea, te pastrez. Acum, fiind prilejul sa se intample, si voia lui Dumnezeu, crede, macar putin, ca nu a fost vorba de un refuz, ci de o amanare binecuvantata.
Acest dialog "risca" sa intre in genul epistolar, cu toate abisurile, sinceritatile si... efuziunile genului.
Constanta Buzea, faci parte dintr-o generatie de scriitori (Generati '60), care a marcat literatura romana, mai ales ca aparea dupa agonia proletcultista. Ce scriau criticii la debutul tau?
Am debutat la 16 ani... Ciudat lucru, cifra 16 in periodizarea intamplarilor importante prin care mi-a fost dat sa trec, m-a urmarit cu o consecventa care m-a pus pe ganduri. Casatoria cu A.P. a durat 16 ani. Popasul in redactia "Amfiteatrului" a fost tot de 16 ani. Se fac, anul acesta, 16 ani de cand lucrez la "Romania Literara". Si iata cum, din pricina unor coincidente, am ajuns sa cred ca ceva se va intampla si acum in astral si, fatalmente, cifra 16 ma va disloca, dupa obicei, dintr-o zona, poate cea mai fertila si cea mai pasnica a vietii mele. Sincer, mi-ar parea rau. Dar sa vedem ce se va intampla...
Nichita repeta mereu cu obstinatie: "Cuvintele atrag realul". Asadar, cat mai putine cuvinte despre fatalitate! Prefa-te ca nu stii nimic despre ea!
Am debutat in revista, in 1957 si editorial in 1963. Am prins ultimii doi ani de aparitie a revistei lunare "Tanarul scriitor", pe care o cumparam cu emotie de la chioscul de ziare, eleva fiind, atrasa de numele ei ce parea ca ma vizeaza personal si o citeam interesata sa aflu, prin comparatie cu ce se publica acolo, daca pastelurile mele de adolescenta aveau vreo sansa. Insa prima revista la care trimesesem versuri cu un an inainte a fost "Gazeta literara", de unde am si primit destul de repede o carte postala semnata de Camil Baltazar. Avea un scris indescifrabil, fioros. Mai mult am dedus ca ma invita sa trec pe la redactie, fara sa pricep daca era de bine sau de rau. Am intrat intr-o panica ce m-a tinut departe de restul lumii cateva saptamani, timp in care mi-am caligrafiat la nesfarsit textele. Si, cand m-am adunat cat de cat din stupoarea a ceea ce mi se intampla, am luat tramvaiul...
Care te-a lasat in Ana Ipatescu, numarul 15, in fata unui imobil cu arhitectura fastuoasa.
Exact. Pana in vara aceea, in hoinarelile mele duminicale nu indraznisem sa depasesc neinsotita linia Bulevardului "6 Martie" si nici sa intru singura in Cismigiu. Vedeam cate trei si chiar patru filme la rand, rusesti si sovietice, pana ameteam. Reveneam acasa seara, unde-l gaseam pe tata inflamat ca mama ma lasa libera la o varsta critica si, imi dadea din economiile ei secrete de bani de suc si de covrigi, din care economisisem la randu-mi, cu rabdare, ca sa-mi cumpar cate-o carte, "Pasarea furtunii" de Petru Dumitriu nimerindu-se sa fie prima din serie. Cand s-au adunat pret de-un raft, tata a lasat-o mai moale cu cearta si, mi-a mesterit din cateva scandurele o etajera la vederea careia mi-au dat lacrimile. Faptul ca scriam versuri si citeam reviste literare intra incet, incet in firescul lucrurilor. Era insa convins ca o sa sfarsesc prost, ca scriitorii sunt niste mincinosi si ca poetii ajung mai devreme sau mai tarziu, sa moara in mizerie.
Avea oarece intuitie tatal tau.
Facuse Scoala Normala, bunicul il pregatise sa iasa invatator de tara, dar el alesese sa se insoare si sa functionareasca in Bucurestiul interbelic...
Invatam la Sincai, ca si Gabriela Melinescu, dar ne-am cunoscut abea dupa absolvire. Eu eram poeta clasei mele, ea era poeta clasei sale, fiecare inchisa in gloria proprie si in orarul ce facea sa ne urmam traseul catre casa in acelasi tramvai, insa in momente diferite ale aceleiasi zile. Era vremea cand invatam dupa "Istoria RPR" a lui Rolle si ne speteam carand-o ca pe o caramida in servieta. Pentru mine acest tom a fost o teroare continua, caci nu reuseam sa memorez cu nici un chip frazele nesfarsite, doua pe foiecare pagina, intr-un limbaj imposibil, abracadabrant. Tin minte ca am dat o teza de sfarsit de an, la romana, cu "Lazar de la Rusca" si "Minerii din Maramures" ("Clipa, stai, opreste-ti zborul/ Se pravale compresorul")-poeme epice apreciate in epoca, Desliu fiind de foarte tanar laureat al Premiului de Stat. A. Toma ne era predat ca al mai important poet al momentului si, nu numai, recitat la serbari si difuzat la radio....
Reluand firul povestii, cum a fost intrarea intr-o lume pe care nu o cunosteai?
Dand curs invitatiei cam hazardate a lui Camil Baltazar, am petrecut pe viu dezastrul primei mele dezamagiri in noua lume. Nimeni nu ma astepta, caci nimeni nu avea habar cand anume aveam sa ma decid sa sosesc. Era o vara fierbinte in '56 si redactorii de la "Gazeta" plecati in vacanta. Legendara noastra Adriana (Adi) Fianu mi-a marturisit intr-o imprejurare, dupa ani, ca isi amintea momentul cu pricina, fiind de fata cand am aparut ca o fantasma cu codite, orbita de lumina de-afara si amutita de sfiala pe holul redactiei in ale carei usi inalte de cristal si oglinzi mi-am zarit silueta dezamagitoare multiplicata la infinit. N-am batut la nici o usa, n-am apasat pe nici o clanta si nu-mi amintesc s-o fi vazut pe Adi la capatul culoarului umbros unde-si avea biroul. M-am sters cat am putut de repede din peisaj si, in loc sa cobor spre iesire, am urcat niste trepte spre mansarda, unde eram convinsa ca trebuia sa fie redactia "Tanarului scriitor".
Mai tarziu acolo a fost redactia "Luceafarului".
Da. Si asa mi-am pecetluit soarta, care ar fi fost alta daca as fi debutat la "Gazeta".
1956 era anul in care Labis murea.
Era ultima vara a lui Labis, inainte de accidentul din decembrie. Era vremea "Confidentelor" Doinei Salajan. Ion Gheorghe isi incheia romanul in versuri "Paine si sare", Gica Iutes avea in librarii romanul pentru pionieri "Inimosii", Teodor Bals, Gheorghe Tomozei si Niculae Stoian, foarte tineri si ei, erau cadre de nadejde cu sarcina revolutionara de a indruma vigilent tinerele condeie. La conducerea revistei era insa venerabilul Demostene Botez. Apoi, cand acesta s-a pensionat, Mihu Dragomir, care in 1963 imi prefata cu incredere cartea de debut.
Nu aveai de ales.
Asa este, nu prea aveam de ales. Din '58 aparea "Luceafarul", in prima lui serie dupa disparitia "Tanarului scriitor", redebutand si eu, chiar in primul lui numar, la rubrica pentru incepatori "Steaua fara nume". Era vremea limbajului "hei-rupist", a lozincilor, a brigazilor de agitatie si a santierelor de tineret, a chermezelor muncitoresti, a concursurilor literare cu tema si a cenaclurilor de pe langa Casele raionale de Cultura si Sindicate.
Ai primit bani pentru publicarea poeziilor?
Pe nimicurile publicate am primit o suma exorbitanta. In vremea aceea cu flamuri si manifestatii, familia mea traia dintr-un singur salariu de 400 de lei. Si iata ca, pe prima mea colaborare cu doua pasteluri pricajite mi s-au dat 160 de lei! Si mai ciudat mi s-a parut ca Niculae Stoian s-a scuzat ca mi-au platit atat de putin, invocand un motiv pe care l-am uitat. Tatal meu a privit suspicios faptul, ca pe o bizarerie, dar si ca pe un afront personal. Instinctul il avertiza ca daca lucrurile stau chiar asa, partida cu mine era definitiv pierduta. Ideea lui ca maritisul devreme si facerea de copii ar fi fost calea cea mai buna pentru o saracie de fata ca mine, palea...
In vremea asta m-am si logodit cu un poetastru care frecventa redactia "Luceafarul", ca si A.P. si multi altii. Statutul de fata logodita imi asigura libertatea de a intarzia in oras, de a ma plimba pana la istovire, de a pleca in provincie in grup, in documentare, ca sa cunosc indeaproape (era un fel de a spune), "frumusetile patriei" si "realizarile socialismului victorios". Prin Bucurestiul de-atunci, era si un cantec: "In Bucurestiul iubit/Azi negura s-a risipit/Si in stravechiul oras/ Vietii-i croim nou fagas". Circulau nou-noute automobile "Pobeda", oficialitatile insa se deplasau de colo-colo cu "Volgi" somptuoase. Se ridicau primele blocuri muncitoresti, astazi ajunse in mizerie, niste ruine ruginite si, primele antene TV si macaralele, pentru care s-au compus in epoca, melodii si versuri, muzica usoara era plina de avantul utilajelor in "Cincinale".
Este extraordinar de plastic "portretul" pe care-l faci Bucurestiului acelor ani.
Daca tot ai adus vorba de "agonia proletcultista", ti-am dat cateva exemple, Iolanda draga si ti-as mai putea da si altele. Putini dintre noi, cei in viata, mai sunt dispusi sa-si aminteasca prin ce-au trecut. Cadrul si lentoarea cu care s-a facut iesirea din marasm, cu cat cinism au fost programate, cu cate victime la activ! Iesirea lenta dintr-un rau rusinos nici nu poate fi considerata iesire, cand trecerea se facea ca dintr-un pustiu intr-altul, caruia ultimul, nou considerandu-se, nu i se banuiau de la inceput efectele in timp, ranile morale, cangrenele, crimele.
Si totusi, vorbind de literatura, generatia '60 a fost una care s-a rupt de aceste "cangrene" si "rani morale" odata cu aparitia unor scriitori care nu au vrut sa "slugareasca" infernul comunist, urmandu-si vocatia proprie.
Despre generatia din care fac parte si care este atat de hulita astazi pentru presupusele ei avantaje, de catre cei care habar nu au si nici nu vor sa afle cat de greu ne-a fost si noua tot timpul. Am scris un text pe care l-as transcrie aici, ca sa fie citit si cantarit. Iata-l, cu toata disperarea si cu modestia mea si cu simtul zadarniciei de care nu ma rusinez: "Nu e putin lucru sa fii bunica si sa te trezesti si strabunica! Nu spun si nu ma mir/ de ce s-or fi grabind copiii sa creasca?/Gandul meu/ ii urmeaza cu ingrijorare. Le merge bine sau amestecat/ in vremurile acestea atat de amestecate si ele!/ Fac parte dintr-o generatie care a imbatranit,/ dar nu s-a maturizat niciodata. Ca am supravietuit/ este, la urma urmei un miracol, chiar daca distrusi/ sufleteste pana la alienare si handicap. Copii obositi,/ captivi intre iluzie si dezolare, incapabili sa uite/ dezastrele semnate apasat de altii. Noi nu am trait/ la capacitatea darurilor noastre. Putini dintre noi/se recunosc cu orgoliu, invingatori.
Nu vrei sa continui drumul prin Bucurestiul literar al acelor ani?
Ba da. La Uniune trona Mihai Beniuc, "Scoala de literatura" din Kiseleff isi incheiase treaba, Desliu renuntase la actorie pentru poezia militanta, schimband Valea Jiului cu Bucurestiul. Eram si noi in peisaj, cei mai multi abia iesiti din adolescenta si preluati cu ardoare partinica de Niculae Stoian, care ne recita in redactie, luand in picioare covoarele si, gesticuland maiacovskian, isi arunca peste cap o suvita rebela de par. Ne recita din poeme proprii, dandu-se pe sine exemplu, asurzitor, in sedinte, cand conditiona usor exasperat de slabele rezultate, publicarea noastra in revista cu scrierea unor texte partinice, ceea ce noi (nu toti), incercand, nu izbuteam.
Cum mergea logodna ta cu acel... "poetastru", cum spui?
Atunci l-am cunoscut pe A.P. M-am dezlogodit de poetastru si m-am lasat plimbata de viitorul meu sot, spre disperarea parintilor mei, care abia se impacasera cu ideea ca sunt bine pazita si la adapost la bratul unui logodnic amuzant. Hipnotizator din fire, A.P., ultrainteligent, ultrasentimental si histrion, avea o indrazneala teribila, chiar daca suspecta, cu care m-a cucerit. Imi recita, in plimbari nesfarsite, ore intregi, din Esenin, in traducerea armonioasa a lui Lesnea. O memorie impresionanta si o limba romana expresiva, impecabila. Mi-era de ajuns atunci sa ma uit la el cu respect si sa cred ca sunt indragostita. Limba romana corecta o deprinsese de la bunicul sau patern, din Oltenia. Parea si el indragostit sincer, iar mie imi convenea de minune sa trec victorioasa intr-o alegere pe care o credeam buna si conforma cu sufletul meu. Ma inselam amarnic si am platit ani de zile un pret greu pentru candoarea mea. Copilul teribil, plin de calitati, avea si defecte, invizibile. Insa atunci, chiar ma luase sub aripa lui ocrotitoare, ma cara cu el, vrand-nevrand, pe la cenacluri, cercul nostru nu era niciodata ingust. El era slab, piele si oase, dar masiv ca statura. Vorbea precipitat si cateodata se balbaia, recita, scria enorm oriunde s-ar fi aflat, eu eram (in singuratate), publicul lui rabdator. Adevarul este ca facea o foame crunta, singur in Bucuresti, elev la Scoala Centrala de fete "Zoia Kosmodemianskaia". A scris si despre asta: "Eu singurul baiat din clasa/ Dam clasei caracterul mixt". Asadar, singur in Bucuresti, cu tatal pe punctul de a fi arestat din pricini politice, fugar din Oltenia natala tocmai prin Maramures, la Borsa, unde s-a putut ascunde o vreme si de unde-i trimetea fiului bani de gazda si taxe scolare. Cand l-am cunoscut locuia intr-o camera cu igrasie, la subsol, practic o pivnita cu podeaua putreda si mucegaiul urcand pe peretii netencuiti. Tatal sau fusese prins si inchis, nu-si mai putea permite o camera cu chirie. Probabil ca eram foarte indragostita, din moment ce am facut nebunia sa ma marit cu el in conditiile astea, nu-i asa?
Sunt convinsa ca nu faceai pasul asta, fara sa fii indragostita.
Nu ma indoiesc ca de la foamea, spaimele si mizeria indurate atunci s-au tras multe din metehnele de mai tarziu. Bagacios, cu vocea in schimbare, insatiabil si lacom de notorietate, de cercuri in care se conversa intens despre poezie, literatura si politica, secretos cu ale sale si ale familiei din Oltenia, debordand de o energie iesita din comun si de pofta de a fi tratat ca o speranta in poezia tanara a momentului, scria torential si, dupa cum povestea Niculae Stoian, era o teroare pentru cei care-l foloseau luandu-l in deplasari cu spectacole de poezie angajata, prin liceele bucurestene si imprejurimi. Odata suit pe scena, nu mai dadea microfonul din mana, nu se mai dadea dus de la tribuna nici mort, ocupa spatiul si timpul celorlalti participanti de care nu-i pasa si pe care-i umbrea de departe cu dezinvoltura lui, cu noutatile scrise de el peste noapte sau chiar atunci, pe loc, pe coltul mesei, ca si astazi, intr-o inspiratie fara istov.
Ce se mai intampla sub presedintia lui Beniuc?
In vremea aceea la Uniune trona Beniuc. Sadoveanu se misca cu greutate in conditia lui de patriarh al literaturii romane. Isi pusese deja semnatura pe condamnarea la moarte a unui taran, romanul "Mitrea Cocor", fusese comis si se preda la scoala, Arghezi inca nu. In anul debutului meu, in '57, se stingeau, la mica distanta unul de altul, Camil Petrescu si Bacovia. Am fost atunci, cu clasa, la Belu, la inmormantare. La sfarsitul ceremoniei, fara sa ma previna ce au de gand, colegele mele, in gasca, l-au abordat pe o alee aproape de iesirea din cimitir, pe Eugen Jebeleanu, insotit de exotica lui doamna, graficiana Florica Cordescu.
A fost si o foarte buna pictorita. Din pacate pana acum nimeni nu a avut initiativa unei retrospective.
Cum iti spuneam, multimea "de gaste asurzitoare" m-a impins in fata, recomandandu-ma ca pe poeta clasei lor. Jebeleanu ne-a privit usor amuzat, a extras dintr-un buzunar elegant un patratel de carton lucios si mi-a oferit amabil, un autograf, adresa si telefonul de-acasa. Mi le-a oferit simplu, ca sa-l sun si sa-l vizitez aducand cu mine tot ce scrisesem pana atunci. Nu l-am sunat si nu l-am vizitat, n-am profitat, dintr-o sfiala a firii mele si din instinctul bun ca altfel era corect sa procedez. Au trecut vreo unsprezece ani pana cand, prin '69, cand aveam deja doi copii si trei carti tiparite, Eugen Jebeleanu a scris despre poeziile mele, in "Contemporanul" cred, un articol foarte elogios, intitulat "Harul poeziei", luand un citat din "Norii", un poem din cartea mea cu acelasi titlu si care mie imi place pana in ziua de azi: "Cu nepasare ingereasca, intr-o destindere totala!/ Ce neam barbar ridica abur cu pintenii dand trap culori,/ Cu sangele venind electric pe triburile lor de cai,/ Ce faima flutura, postuma, femeile acelui neam,/ Protest si dans la destramarea ce li se pregatea in timp,/ Dar mai ales ce pictor vede suprema lui dezagregare?/ E o istorie bogata pe cerul sfant dintotdeauna,/ Toti muritorii inchid ochii spre a vedea si retrai./ In haosul ce-l tese dorul pamantului de-a prinde luna,/ Doar nenascutii-si tin in brate parintii spre a se iubi..."
Scria Eugen Jebeleanu: "Constanta Buzea... De unde vine acest glas? Nu din Cumintenie, ci din Intelepciune si Har. Din constiinta investiturii de poet iau trup asemenea versuri imparatesti, adica purtatoare de cununa si nimb. Versuri daruind lumina tuturor, imprastiind taine si sugerand adevaruri pe care numai Poezia le poate intrevedea, dezvalui. Sa spargi geamul dintre tine si adevar. Sa refuzi vidul si sterilitatea. Sa nasti prunci si Poezie".
Uimitor! Stii pe dinafara acest "Laudatio".
Cam greu, nu-i asa, Iolanda draga, sa te obisnuiesti si sa nu te striveasca o jena apocaliptica si, dupa aproape patru decenii cate au trecut de la scrierea acestor ditirambi colegiali pe care nu-i poti banui de nesinceritate! Despre debutul meu au scris poetii mai in varsta si criticii, texte de intampinare, dar cel dintai care a contat si pe care l-am ascultat cu seriozitate maxima, a fost tanarul Nicolae Manolescu, care mi-a vazut si defectele si perspectivele, mi-a atras atentia asupra unor hibe, pentru care si astazi ii sunt recunoscatoare. Apoi, Matei Calinescu, intr-o imprejurare, mi-a dat un sfat excelent pe care l-am respectat: acela ca n-ar fi indicat ca la tinerete sa cedez tentatiei de-a publica volum dupa volum, ci sa-mi construiesc cu grija si rabdare cartile, avand criterii si ambitii, altele decat cele cantitative, de simple culegeri de versuri. Mi-a dat un sfat bun, pe care l-am apreciat ca prietenesc cu adevarat, avand la mine acasa sa ma contrazic cu A.P., care miza intotdeauna pe mult si pe foarte mult confort, conform firii lui.
Revenind la textul lui Eugen Jebeleanu, trebuie spus ca a scris o carte intreaga si buna despre poeti romani si straini din toate generatiile si despre artisti si problemele artei, pagini admirabile adunate in "Deasupra zilei", aparuta la editura "Eminescu", in 1981, cu un deceniu inainte de moarte.
Apreciez Iolanda draga, din intrebarea ta la care abia ti-am raspuns, despre generatia mea, generatia '60, generatie care "a marcat literatura romana", mai ales, dupa cum ai spus, ca ea a avut nesansa de a "veni dupa agonia proletcultista". "Agonia", fiind deci lunga si semanand cu o smulgere chinuitoare dintr-un si secatuit de substanta si uscat, putem numara astazi cateva nume importante de scriitori, care avand vana si vocatie, si-au sarit peste umbra si se mentin admirabil in sa. L-as numi aici pe insusi Eugen Jebeleanu si pe Radu Cosasu si pe Maria Banus
Cu ultimele ei carti de poezie...
Da, si pe Desliu, autorul unui gest de curaj, care sunt eu convinsa ca l-a costat viata, cu atentie, cu suspiciune, dar si cu iubire in continua moderare. Istoria, dintotdeauna insuportabila pentru omul daruit si cinica cu artistii, ne da mereu cate o lectie de iad din care iesim ciopartiti, iesim in permanenta, derutati si furiosi, jefuiti, cu cat suntem de mai buna credinta. Furiosi de nenorocirea murdara, furiosi, ori amnezici, de-a nu mai avea timp, nici crezare, nici energia de-a ne reveni din propriul cosmar, de-a ne cai de vinovatii reale ori inchipuite.
Ar mai fi multe de adaugat.
Ai dreptate! Ar fi multe lucruri de adaugat. De la "Pasarea cu clont de rubin" din finalul "Luptei cu inertia", poem dictat in spital dupa accidentul care s-a dovedit a fi o executie si pana la Marin Preda cu "Desfasurarea" lui si "Intalnirea din Pamanturi", proza despre colectivizare(?) si moartea lui suspecta spatiu de la Mogosoaia, dupa aparitia "Celui mai iubit dintre pamanteni", ar mai fi lucruri importante de spus, dar pe cine mai intereseaza?...
Ca anecdotica, poate...
Acum, dupa 24 de carti de poezie, dupa multele premii cu care ai fost rasplatita, dupa o activitate redactionala fara intrerupere, spune, te rog, gandesti poezia ca pe o sansa?
Poezia a fost pentru mine si asa ramane pana la capat, solutia la indemana, nu cea mai usoara si nu fara urmari de tot felul, la care am recurs instinctiv, de la bun inceput, spre a ma calma si consola (in absenta tandretii pe care mi-am dorit-o mereu cu disperare) si omeneste a supravietui onorabil in galagia de-atatea ori fara continut, in trancaneala generala si in nerusinarea vesnica a politicii. Dumnezeu bunul, mi-a dat unelte si dexteritati, minune lina pentru care nu incetez sa-i multumesc. Neputinta de-a functiona intr-un context agresiv este stresanta, dar este de preferat.
N-am avut replici, nici lacrimi la agresiuni. Am scris, in schimb, cu roua parca si mireasme anesteziante despre suplicii precum: tacerea, singuratatea, si asfixia profunda de dupa iluzie. Notam intr-un jurnal al meu de pe la 16 ani: "Incep sa scriu. Nu am nimic special in minte. Simt un gol in stomac si inima mi se strange ca de-o speranta. Evadez." (va urma)
Cu regretul de-a opri aici acest dialog, precizez ca el va continua, pentru ca atat intrebarile mele, cat si raspunsurile Constantei Buzea nu s-au terminat.

---

Despre autor: