Derusificarea si "dezghetul"

Derusificarea si "dezghetul" - adica slabirea represiunii si o anumita relaxare a vietii cotidiene - au inceput treptat, timid si prudent, in 1962-'63, in vreme ce numerosi detinuti politici se mai aflau inca in inchisori, victime ale valului de teroare dezlantuit dupa reprimarea contrarevolutiei din Ungaria (1956) si a retragerii trupelor sovietice de ocupatie din tara (1958). Primele semne erau simbolice.
Astfel, in toamna lui 1963 - eram in clasa a sasea elementara - nu am mai primit automat manualul de limba rusa, ci am fost intrebati pentru ce limba optam, majoritatea alegand franceza. Tot de atunci, scrierea cuvantului Romania si a derivatelor sale revenea la grafia cu a. Timp de zece ani, numai tricourile sportivilor participanti la competitii internationale si vagoane de cale ferata care treceau granita avusesera acest privilegiu.
Din programele postului national de radio dispareau tacit orele de limba rusa si emisiunea "Sa invatam limba rusa cantand", unanim detestata. Nu se mai difuza nici cantecul "M-am indragostit de tine, Moscova", interpretat de Gica Petrescu si reprodus adesea la radio, ca si echivalentul lui, "Dar prietenesc", cantat cu accent puternic de un bariton sovietic. Se imputinau si filmele rusesti, lipsite de altminteri de spectatori, mai toate avand ca subiect ultimul razboi mondial, ironizate chiar si de adolescenti pentru replicile de genul: "Natasa, nemtii pa ulita; davai avtamant!". Sau, dupa un "Othello" in ruseste: "Desdemona, davai zdreanta!". Firma librariei "Cartea rusa" disparuse peste noapte de pe o cladire din centrul Capitalei si alte doua institutii aveau sa-i impartaseasca in curand soarta: Muzeul Romano-Rus, in cladirea caruia functioneaza azi Muzeul Literaturii Romane, respectiv Institutul "Maxim Gorki"... Scriitori si publicisti de rangul intai care se jertfisera cu asupra de masura pe altarul prieteniei romano-sovietice, in frunte cu Mihai Beniuc, Dan Desliu, Victor Tulbure, intrau in umbra. Din 1961, Brasovul incetase sa se mai cheme "Orasul Stalin", revenind la numele sau, iar peste trei ani, unul din vechile hoteluri din Mamaia, "Ialta", era botezat in Hotel "Bucuresti"...
Expozitie americana
In toamna lui 1963 a fost deschisa la Sala Dalles o expozitie americana prin care publicul s-a perindat necontenit vreme de doua saptamani, mai ales ca fiecare vizitator primea la intrare un pliant si doua insigne. In urmatorii ani, in pavilionul expozitional din Piata Scanteii, construit pentru a se celebra, sub cupola sa, incheierea fortata a colectivizarii agriculturii, vor fi deschise mari expozitii industriale, intre care una vest-germana (1965) si alta italiana (1967). Publicul era atras de exponate, dar si de prospectele pe care multi le colectionau cu sfintenie.
Lumea lua act de toate aceste semne ale liberalizarii. Dupa ce monarhia fusese socotita o plaga pentru tara, in 1966 s-a razuit, in primavara, de pe frontonul Ateneului pelicula de var care acoperea medalionul Regelui Carol I si al catorva domnitori. Multa lume venea sa se convinga. In acelasi an, ziarul "Romania libera" publica in fiecare numar o pagina de Mica publicitate, iar unele anunturi incepeau cu "Domn cauta camera mobilata..." sau "Doamna inchiriaza..."
Liberalizare in divertisment si cultura
Semnele liberalizarii erau evidente in planul divertismentului si al culturii. Deja venisera in turnee la Bucuresti Domenico Modugno, Sarita Montiel, Aznavour, Gilbert Becaud, Dalida, pentru a nu mai pomeni de cantareti de mana a doua si a treia.
In toamna anului 1966, Lucian Pintilie a montat piesa "D'ale carnavalului" pe scena salii "Izvor" a Teatrului "Bulandra". La ridicarea cortinei Iordache, calfa lui Nae Girimea, interpretat de Stefan Banica, gol pana la brau, in izmene lungi incheiate cu nojite, asezat pe un taburet, se spala pe picioare intr-un lighean de cositor fredonand, asa cum impune textul, "Si ma cere, mama, cere..." Era un decor de Ferentari sau de Giulesti interbelic, apasat mahalagesc, mizerabilist, care uluia spectatorii. Gina Patrichi era distribuita in rolul Motei, iar Toma Caragiu in acela al lui Pampon.
Legat de Caragiale, cronica acelor ani a inregistrat si o enorma cacealma istorico-literara. In 1969 a aparut in "Contemporanul", revista citita pe atunci de numerosi intelectuali si studenti, pe doua pagini, un vast comentariu al lui George Munteanu, profesor la Facultatea de Filologie din Bucuresti, in care acesta demonstra, reproducand si cateva fotocopii, ca ziarul "Vocea patriotului nationale" a existat cu adevarat. Caragiale nu a facut decat sa transcrie cuvant cu cuvant de acolo articolul lui Rica Venturiano pe care Ipingescu si jupan Dumitrache il silabisesc cu evlavie in actul I din "O noapte furtunoasa". In numarul urmator aparea in "Contemporanul" una din putinele dezmintiri tiparite in decurs de patru decenii de presa comunista. Pretinsul ziar "Vocea patriotului nationale", se spunea intr-un mic chenar negru, nu era decat un program de sala alcatuit sub acea forma de regizorul George Rafael, care cu un an in urma montase "O noapte furtunoasa" pe scena teatrului "C.I. Nottara". Program pe care, probabil, cineva i-l adusese profesorului George Munteanu, jurandu-se ca l-a descoperit intr-o pivnita sau intr-un pod dupa ce il ingalbenise temeinic la lumanare.
Fustele mini
si Club A
In anii 1968-1970, cand liberalizarea atinsese punctul maxim, tinerii adoptasera aproape unanim tunsoarea membrilor formatiei "The Beatles", fustele mini patrundeau si in provincie, simbolurile naturiste ale miscarii Hippie aparusera pe capotele catorva masini, iar agentii de circulatie se uitau nedumeriti la florile pictate pe ele, studentii de la Arhitectura, facultate la moda, isi aveau propriul club pe strada Blanari, intr-o fosta boata interbelica, la subsol, unde se asculta muzica, se bea vodca amestecata cu lamaie si se citeau poezii, Soljenitan fusese tradus cu nuvela "Intr-o gara" in revista "Secolul XX", Eugen Ionescu era jucat - inca din 1964 - pe scena Teatrului de Comedie, iar ministrul de Externe Corneliu Manescu putea fi vazut trecand la volanul unui Ford Mustang sau luand masa impreuna cu sotia in gradina unui restaurant de la Saftica...
Reversul medaliei
Reversul medaliei avea sa se arate insa dupa putin timp, cu brutalitate. In iulie 1971, Ceausescu se intorcea din vizitele intreprinse in China si Coreea de Nord cu ideea (sau cu pretextul) unei minirevolutii culturale locale, dupa modelul maoist. Atunci a promulgat "Tezele din iulie", care aveau ca tinta cultura. Si nu numai. Pentru ca una din primele consecinte ale acestei lovituri a fost vanarea purtatorilor de plete sau de barbi, eventual si una, si alta. In vara si in toamna lui 1971, echipe mixte de activisti si militieni ieseau seara pe strazi - atat in Bucuresti, cat si in orasele de provincie - sau descindeau in intreprinderi, facultati, institute, camine studentesti... Prada era urcata in niste microbuze cu geamuri mate. Tunderea si raderea se produceau in vehicul sau la sectie. Sosit pentru o inregistrare la Radiodifuziune, actorul Ion Marinescu nu a fost lasat sa intre in studiouri de plutonierul de la poarta, care i-a spus ca purtatorii de barba si par lung nu au acces in institutie. Auzind acestea, actorul l-a apucat cu amandoua mainile de reverul vestonului, zgaltaindu-l si strigand ca el isi spala barba cu sampon de trei ori pe zi si nu admite sa fie oprit din drum de un mameluc de militian. Zvonul despre incident s-a raspandit in Bucuresti si-a avut oarecare efect; vanatoarea s-a mai potolit, insa cascadorii de la Buftea tot trebuiau sa poarte asupra lor un certificat stampilat atestand ca sunt distribuiti intr-un film de epoca pentru a nu se trezi tunsi si barbieriti. Partidul comunist roman numara insa intre liderii sai un barbos solitar: pe Stefan Voitec, care trecuse in 1948 de la social-democrati la comunisti. Obedient, servil, premeditat sters, a ramas neclintit in vitrina puterii, cu barba cu tot, pana la moarte.

---

Despre autor: