Tara lui "nici nu facem, nici nu vorbim"

De obicei, in Romania afli ca ceva merge prost fie din presa internationala, fie de la reprezentantii comisiilor, Parlamentului si ai altor institutii europene. Asta, cu toate ca, in teorie si pe la colturi, "toata lumea stie" ce se petrece. Doar ca nu suntem in stare sa ne discutam problemele, civilizat, in asa-numitul spatiu public.
Zilele trecute, un cotidian central publica, aproape fara comentarii, doua declaratii apartinand lui Victor Rebengiuc si Virgil Ogasanu, actori importanti ai momentului si fosti directori ai Teatrului Bulandra din Capitala. Amandoi isi manifestau, destul de virulent, nemultumirea fata de actuala conducere a institutiei (si anume, fata de directorul Alexandru Darie); la Bulandra, spun Rebengiuc si Ogasanu, turneele tin loc de activitate curenta, directorul-regizor isi promoveaza exclusiv propriile montari, nimeni nu vine sa lucreze, iar actorii joaca mai mult pe alte scene decat pe cea unde sunt angajati. Ar fi greu, e concluzia, sa recunosti in Bulandra de acum gloria de altadata, de pe vremea cand era considerat cel mai bun teatru din tara.
Ei si? Nu e prima data cand se incearca punerea in discutie a situatiei de la Bulandra sau din teatrele din Romania in general. Cu toate ca de data asta sunt nume mari care incearca sa traga un semnal de alarma, dezbaterea publica tot nu va avea loc, si nici declaratiile nu vor avea vreo urmare. Nu e vina lui Alexandru Darie, el nu e nici mai bun, nici mai rau decat "norma" directorilor de teatru de la noi (cel putin, in acest caz vorbim de autorul unor spectacole antologice). Nici un director din tara asta mare si plina de teatre nu are un program artistic sau repertorial care sa se-ntinda dincolo de ziua de azi (sau de ieri). Nu e nici un director care sa nu fi incercat macar o data sa se "scoata", sa fitileasca vreun colaborator de-un maruntis de cateva sute de euro sau sa amane pana la Calendele Grecesti plata vreunui furnizor; care sa nu fi cedat la insistentele vreunui veleitar, lasandu-l sa-si faca mendrele pe scena, pe banii cui se nimereste. Legislatia e imbecila (nu vreti sa stiti de cate ori obiecte de decor au fost cumparate, pe factura, pe bucati - picioarele separat de masa, sertarele separat de dulap - pentru ca nu poti cumpara nimic mai scump de 15 milioane fara licitatie), dar nu asta e principalul motiv pentru care a fi director de teatru e o meserie vecina cu haiducia. Asa se lucreaza, pur si simplu, in Romania, asa merg lucrurile in teatrul de aici. Banii sunt putini, pozitia de putere e pozitie de putere, si oricat de mica ar fi lumea artistica, tot e prea mare pentru cata foame e.
Repertoriile teatrelor seamana cu salatele mixte; a angaja pe cineva intr-o institutie de spectacol se inrudeste, de multe ori, cu un act de caritate (scenografii, regizorii si, de multe ori, actorii prefera sa lucreze in alte parti, caci colaborarile se platesc mai bine, ramanand totusi angajati pentru siguranta contributiei la asigurarile sociale; ca sa nu mai vorbim de cazurile cand te rogi sa n-ai de-a face cu regizorul/ scenograful teatrului, care sta acolo pentru ca nimeni nu-i da altceva de lucru). Se monteaza pe prietenii, datorii ("suntem amandoi regizori si directori de teatru, tu ma lasi sa lucrez la tine, eu te las sa lucrezi la mine") si pentru articolasele criticilor carora numele unor regizori le sunt sfinte, indiferent ce prostii fac. Iar pentru directorii de teatru, teancul de taieturi din jurnale face mai mult decat salile pline (sau, mai ales, goale). Si, din acest motiv, doar criticii-prieteni sunt invitati, contra drum si cazare, de-ajungem sa ne impartim teatrele pe care le vizitam precum "pestii" "fetele" si teritoriul.
Despre astfel de lucruri nu se vorbeste; directorii de teatru pica doar cand se pun prost cu Ministerul Culturii sau autoritatile locale (sau, eventual, cu "o anumita parte", cea influenta institutional, a lumii teatrale), iar criza-normalitate prin care trece teatrul romanesc e ocolita cu grija, de vreme ce nu se potriveste cu imaginea eroica pe care practicienii si-o fac despre sine (asta, cam pana ies dincolo de usa Romaniei).
Totul, altoit pe solidele obiceiuri comunicationale ale concetatenilor nostri, artisti au ba.
Ne jignim usor ("dai in mine..."), suntem ranchiunosi, lasi si foarte iubitori de micul confort personal, in defavoarea construirii unui mediu sanatos (tot pentru noi, de altfel). Dar ne e bine.

---

Despre autor: