Colocviul tinerilor scriitori

Cel mai tanar s-a nascut in 1980. Cel mai in varsta, in 1971. Standardul european pentru "tanar" este acesta: "Pana la 35 de ani". Prin urmare, iata, organizatorii Colocviului tinerilor scriitori au respectat acest standard. Ce au vrut ei, organizatorii, adica "batranii" de la Uniunea Scriitorilor Romani? Sa institutionalizeze o relatie cu acei tineri care, neavand decat o carte publicata, sau doua numai, nu pot deveni inca membri ai USR. Acesta va fi rostul Colocviului, an de an.
Acum, in mai 2006, tema propusa spre dezbatere a fost constiinta de sine a scriitorilor din grupa de varsta a tinerilor. Am asistat la o parte a discutiilor. N-as spune ca am fost impresionat de ceva anume, in bine ori in rau. Am citit, apoi, brosura editata de USR cu acest prilej, o carticica in care au acceptat sa figureze cu fel de fel de texte scurte. 30 dintre "coriferii" noii generatii. Lipsesc cateva din numele considerate a fi printre cele mai reprezentative. Unii s-au calugarit. Altii nu vor sa auda de USR. Altii poate ca nu cred in asemenea manifestari. Nu e nimic dramatic. Asa arata normalitatea. Oricum, insa, lucrurile vor evolua, ca si in cazul fostilor tineri de ieri, spre individualizarea constiintei de sine. Fiecare pasare pe limba ei - cam asa vor arata lucrurile peste 20 de ani. Vor ramane amintirile, prieteniile, dusmaniile...
Intrebarea celor aflati intr-o alta grupa de varsta, cei nascuti in anii '50 ai secolului trecut - sa zicem, ar putea fi descrisa cam asa: "De ce se repeta, oare, istoria? De ce isi cauta si acesti tineri ca palarie comuna o teorie de identificare a grupei lor de varsta ca si cum n-ar fi bine sa fie cat mai diferiti? De ce au si ei sentimentul ca varsta comuna ar insemna si un program comun?".
Raspunsul celui mai varstnic ar putea fi acesta: "Cei care vin in literatura in grup au nevoie de o astfel de organizare pentru ca individualitatile nu sunt inca atat de puternice incat sa faca fata tuturor exigentelor din lumea literara".
Insa daca ne uitam mai bine in jurul nostru, vom realiza ca avem de a face cu un mimetism. Asa s-au petrecut lucrurile cu tinerii optzecisti, la fel cu cei nouazecisti, prin urmare asa trebuie sa facem si noi, douamiistii, trebuie sa ne prezentam solidari in teorie si practica.
Ceea ce - dupa opinia mea - este doar semnul unei remanente de mentalitate colectivista. Nu e vorba aici de nevoia de asociere sindicalista intr-o structura de tip USR sau impotriva unei asemenea structuri, ci de un fapt de istorie literara: ca si ieri, si azi tinerii scriitori cauta o solidaritate de program inainte de a cauta formule ale individualizarii cat mai radicale. Cum se ajunge, iarasi, la acel aer de familie al textelor, altul, totusi, decat acela al opzecistilor? Prin imitatie. Cei mai slabi de inger ii imita pe cei mai tari din grupa lor de varsta. Apoi apar criticii care spun: "Iata avem o noua generatie, care scrie asa si asa si asa, spre deosebire de precedenta, care scria asa si asa si asa".
Facem elogiul diferentei si al diferitului in discursul intelectual general, iar in jocul literar cautam mai ales similarul, asemanatorul, aerul de familie, fotografia de generatie.
Cum sa numesti acest fapt repetabil de viata literara daca nu "remanenta de mentalitate colectivista"? Indraznelile noastre infloresc mai bogat in viata de turma decat in intimitatea propriei noastre singularitati? Poate. Dar poate ca nu avem de a face decat cu o iluzie temporala. Daca ne uitam acum, dupa 20 de ani, la ceea ce am numit optzecism, ce mai ramane? Doar cateva individualitati prea putin indatorate, totusi, acelui aer de familie pe care l-am teoretizat cu totii.
In privinta tinerilor scriitori de azi, peste 20 de ani, nu altfel vor sta lucrurile iarasi.
Deocamdata, individualitatile puternice sunt prea putin diferite de fotografia lor de grup. Iar literatura pe care o scriu, prea trasa la xerox. Se zice ca noii tineri scriitori ar fi biografisti. Atunci de ce seamana atat de mult naratiunile lor biografice? Si de ce prin transparenta biografismelor lor realitatile zilei de azi apar atat de xeroxistic o apa si un pamant. N-au ele mai multa diversitate? Nu mai au ele si profunzimi subacvatice? Nu mai au si inaltimi abisale?
Reprosul pe care, ca mai batran, l-as putea face acestei literaturi a tinerilor (prozei lor mai ales), ar fi ipocrit daca nu ar fi intors si impotriva prozei scrise de cei din generatiile anterioare. Acest repros ar lua forma unor intrebari: unde este asumarea dramelor izvorand din istorie?; de ce nu mai stim sa construim un personaj puternic?; de ce nu mai suntem interesati de cautarea spirituala a sensurilor vietii?
Cat despre poezie, un singur lucru ar fi de spus: chiar si in productiile ei mai mediocre, poezia noastra isi pastreaza cel mai adesea stralucirea. Sa fie aici un mister al liricitatii noastre funciare?

---

Despre autor: