Idei traite

Mi-am amintit, azi, de eseul memorialistic al lui Tudor Vianu din martie 1958. L-am ascultat, impreuna cu Ov. S. Crohmalniceanu si, de nu ma insel, cu D. Micu, intr-o dupa amiaza in casa familiala a esteticianului situata pe strada Andrei Muresanu. Eram un tanar somer, incoltit din toate partile, refuzat de toate autoritatile momentului. Profesorul Vianu ma remarcase printre numerosii lui studenti si, iata, ma invita, acum, sa ascult confesiunea lui. Avea in jur de 60 de ani si se gandise ca este timpul sa-si scrie memoriile. L-am ascultat cu emotie si, ascultand vocea lui baritonala, puternica si ferma, de o frumoasa solemnitate, ma gandeam ca este prea devreme pentru acest om invatat si prob sa traga linia vietii sale si sa-si reconstituie trecutul. Cand si-a publicat insemnarile confesive, mi-am dat seama ca nu-i vorba de obisnuitele amintiri, ci de un eseu despre formatia sa intelectuala. Le-a pus titlul "Idei traite", voind sa sugereze ca omul complet sau, cum ii placea lui sa spuna: omul de bine, adica intelectualul umanist autentic nu este numai cel care primeste ideile, ci acela care le traieste, le da o identitate si le retrimite in lume insotite de emblema personalitatii sale...
Recitesc, azi, eseul subiectiv din 1958 cu speranta ca voi afla ceva despre moarte si despre suferinta individuala. Nu aflu. Moartea nu este un subiect pentru acest spirit senin si, dupa toate aparentele, imperturbabil. Un spirit, s-a spus de atatea ori de catre elevii sai, egal cu sine, convins ca adevarul, frumosul si binele merg impreuna si construiesc pe dinauntru omul, ferindu-l, astfel, de brutalitatile istoriei si de loviturile soartei. Ca student si, pot spune, ca elev al lui, credeam acelasi lucru. Mai tarziu, citindu-l cu mai mare atentie si urmarindu-i reactiile in viata de toate zilele, mi-am dat seama ca maiorescianul Tudor Vianu era, in profunzimile lui, un spirit melancolic si ca solemnitatea si olimpianismul sau ascundeau un sentiment puternic de infrangere si o tristete abia stapanita. Tanar de tot, scrisese o propozite care mi-a placut enorm: "daca nu invingi in viata esti un ticalos". Acum, in jurul varstei de 60 de ani, cand senectutea parea doar o tema de meditatie, nu o conditie biologica si nici o maladie a spiritului, acum, zic, omul deplin matur, stapan pe el, realizat in viata intelectuala, sfideaza circumstantele istoriei (anul 1958 este unul dintre cele mai sinistre momente din istoria postbelica a romanilor; atunci sporesc marile represiuni incepute in randurile studentilor si, in genere, ale intelectualitatii, in 1957!) si priveste lucid in urma si incearca sa se defineasca in raport cu ideile veacului sau.
O face in stilul sau elocvent, fara risipa de vorbe, cu o discreta, foarte discreta afectiune. Vianu traia, intr-adevar, ideile sale, le iubise si le chema, acum, la granita dintre varste sa justifice optiunile si actiunea lui spirituala. Pentru el, intr-adevar, estetica este o stiinta serioasa si cel ce o profeseaza are un rost major pe lume. Misia lui este sa studieze opera de arta "ca pura organizare formala" (ceea ce vor face mai tarziu structuralistii), cat si "in toate legaturile ei cu interesele extraestetice ale omului si ale societatii". Aceasta vrea sa spuna ca marele profesor este de partea autonomiei esteticului (in linia lui Maiorescu si Lovinescu) si accepta, in acelasi timp, ideea ca opera de arta nu apare din neant si nu traieste intr-un gol istoric... Exista, accepta el, cauzalitati profunde si interactiuni care nu separa totalmente, cum credea Proust, omul creator de omul biografic...
Descopar, recitind notele esteticianului, o idee total inactuala azi: ideea ca omul care crede in puterea ideilor de a face lumea mai buna si mai frumoasa trebuie sa ramana, in vacarmul istoriei, de partea cunoasterii si a contemplatiei. Sa fie, in viata, altfel zis, un spirit contemplativ, nu un spirit al actiunii. Recunoaste cu sinceritate ca, scriind, s-a multumit sa comunice adevarurile sale. Nu le-a aparat atunci cand au fost contestate, cu alte vorbe, n-a facut polemica, n-a raspuns celor care n-au dorit sau n-au putut sa-l inteleaga... E bine, e rau? La meridianul nostru este, oricum, o raritate. Aproape un viciu, un semn de grava slabiciune, o inapetenta ce nu ramane niciodata nepedepsita in lumea presei romanesti. Vianu si-o asuma. Crede ca ideile vor invinge de la sine si ca erorile se corijeaza singure: "m-am lasat deci rareori tarat in polemici si n-am tresarit cu manie decat atunci cand mi s-a parut ca onoarea mi-a fost lezata si cand am vazut nedreptatea in jurul meu".
Incerc sa inteleg aceasta strategie morala si critica pe care putini o mai urmeaza azi. Azi toata lumea polemizeaza, dar nu in legatura cu ideile, ci cu politica si interesele. Ideile traite conteaza mai putin. Conteaza enorm injuratura si delatiunea. Daca iti este lezata onoarea nu prea ai cum te apara. Cui ii pasa, in fond, de onoarea lezata a unui scriitor de saizeci sau saptezeci de ani? Si cine mai pune pret pe ideile lui? Credinta lui Tudor Vianu ca ideile se apara singure, in timp, imi place, dar nu sunt deloc sigur ca mai este in lumea actuala o idee profitabila. Cine nu umbla, azi, cu un par in mana prin presa romaneasca nu-si poate apara nici onoarea, nici ideile... Spiritului contemplativ, daca mai exista, nu-i ramane altceva de facut in lumea zorita si conflictuala de astazi decat sa astepte sa oboseasca nedreptatea - asa cum recomanda, cu o jumatate de secol in urma, esteticianul melancolic Tudor Vianu.

---

Despre autor: