In ultima vreme, cateva "picaturi" tind catre masa critica din cuprinsul unui pahar amar. Sorin Lavric scrie despre o carte in care este reconstituita biografia lui Mircea Eliade si zice: toate bune si frumoase in cartea aceasta, numai ca nu se poate
In ultima vreme, cateva "picaturi" tind catre masa critica din cuprinsul unui pahar amar. Sorin Lavric scrie despre o carte in care este reconstituita biografia lui Mircea Eliade si zice: toate bune si frumoase in cartea aceasta, numai ca nu se poate vorbi de fascismul legionarilor, pentru ca pur si simplu legionarismul a fost altceva decat fascismul. Nu explica, acolo, ce a fost legionarismul. Revine cu o recenzie la o reeditare a unei carti despre Cioran si aduce explicatia: legionarismul a fost un fundamentalism crestin-ortodox, bazat - in chip eretic? nu precizeaza - pe intentia de a cobori aici, pe Pamant, anume in Romania, Imparatia Cerurilor. Recenzatul ramane dator cu aceasta precizare teologica: este potrivit dogmei crestine sau este impotriva dogmei crestine sa postulezi ca mantuirea neamurilor si mantuirea personala pot fi deduse, ambele, in egala masura, din textele fundamentale ale crestinismului?
Alt recenzat, Catalin Avramescu, scrie despre aceeasi monografie a biografiei lui Eliade si zice: daca Eliade este, azi, nec plus ultra in cultura romana, atunci vai de aceasta cultura; in actualitatea romaneasca a unei noi incercari de racordare la modernitate, cultul pentru Eliade ar fi, zice Avramescu, un simptom al unei mentalitati anacronice, retardate, dansand in alt pas decat vremurile.
Revista "aLtitudini" redeschide dosarul "Pacatele tineretilor" cu referire la trecutul politic al generatiei Eliade, Noica, Cioran. Iar revista "Cultura" repune in dezbatere, sub sintagma imprevizibilitatii trecutului, acelasi pahar amar, amar si la stanga, amar si la dreapta. Nu cu multa vreme in urma, Mircea Mihaies scria: m-am saturat sa tot analizam pacatele extremistilor de dreapta fara sa vorbim si de pacatosii extremei stangi, mai ales ca acestia traiesc printre noi, ne sunt contemporani si pot sa se apere ori sa se caiasca.
In tot acest timp, o comisie prezidentiala se pregateste sa prezinte in chip de document oficial de stat o analiza a dicaturii comuniste din Romania, iar un institut guvernamental de cercetare a crimelor comunismului romanesc incearca sa gaseasca responsabilitati penale concrete, nominale, personale.
Parlamentul pare hotarat sa duca la votul final o lege a lustratiei, iar CNSAS ne asigura ca, in fine, vom putea avea informatii publice despre toti ofiterii si toti informatorii care au facut cu adevarat politie politica.
Profesorul Mircea Martin scrie in "Cuvantul" pentru a treia sau a patra oara: nu suntem inca o adevarata comunitate intelectuala; ce ar fi de facut pentru a fi? Propune o dezbatere asupra unui program minimal de principii care ar putea structura un sens comunitar, suprapersonal: antifascism, anticomunism, anti-antisemitism, anti-xenofobism.
De patru ori "anti" si nici o data "pro" - ce ar fi de sustinut? ce ar fi de construit?
Masa critica ce pare a se constitui ar putea fi descrisa asa: in sfarsit, vom avea o dezbatere despre cadavrele din dulapul istoriei noastre recente. Oare?
A fost comunismul o teorie criminala? Cat despre practica sa, putini se mai indoiesc de criminalitatea acestui regim. Presedintele tarii si-a pus, cu sinceritate, pe masa rezervele personale: am nevoie de votul celor care au fost membri de partid, naivi poate, dar in orice caz nu criminali; cum o sa le spun eu, de la tribuna cea mai inalta a statului roman, ca au fost complicii unei ideologii prin ea insasi criminaloida?
Va fi posibila condamnarea comunismului ca teorie si ca practica, impreuna cu condamnarea implicita a tuturor complicitatilor din sistemul sau de lucru, fara o lege a amnistiei generale? Daca nu, la ce bun sa aflam responsabilitatile penale pe care le cerceteaza institutul condus de Marius Oprea, la initiativa Guvernului?
Ne aflam intr-o tragica chestiune de purificare morala. Trebuie sa stim ce a fost rau in bilantul comunismului. Sa nu uitam ca, intrebat de Vladimir Tismaneanu daca ramane ceva bun in urma comunismului, Ion Iliescu a raspuns: "In mod categoric, nimic".
In fond, ce a fost cel mai rau in istoria romaneasca a secolului al XX-lea? Fascismul (erezia legionara) ori comunismul? Personal, cred ca, asa pusa, intrebarea va esua intr-o dezbatere nedreapta. Cred ca fapta romaneasca cea mai rea, prin consecintele ei morale, din secolul anterior a fost o nefapta: am evitat sa ne luptam atunci cand am fost pusi in situatia tragica de a ceda teritorii.
Orice compromis ulterior, indiferent in numele carei utopii ideologice, a fost mult mai putin grav decat aceasta lectie istorica de non-eroism.
Ce vreau sa spun, in morala fabulei de mai sus? Evitam in continuare constientizarea tragediilor, dizolvandu-le prea usor fie in deriziunea asimilarii caragialesti a stalinismului, fie in pacatul spiritual al unor erezii pe care inca le privim cu mandrie nationala si cu senina, totala ignoranta teologico-politica.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.