Denazificare si decomunizare fara "talibanizare"

Denazificarea este un proces inceput imediat dupa infrangerea militara a hitlerismului si care continua si astazi. In afara de pedepsirea criminalilor si condamnarea morala a regimului nazist, ea a inclus epurarea aparatului de stat si dezideologizarea societatii. Al doilea razboi mondial a fost unul ideologic (inclusiv pe baze rasiale), de tipul cruciadei. De aceea, denazificarea s-a facut din vointa si sub imperiul invingatorilor. Ea a avut, insa, si o baza populara larga explicata de zguduirea constiintelor la aflarea ororilor inimaginabile ale Holocaustului si facilitata de inteligenta reconciliatorie a Planului Marshall si a proiectului Comunitatii Europene. Pana atunci, razboiul fusese o inclestare legitima si onorabila, iar protagonistii sai incercasera in permanenta sa ii umanizeze regulile evitand omorul in masa si tinandu-l cat mai departe de societatea civila. Holocaustul a determinat mai mult decat exacerbarea fricii de razboi, paroxismul fricii fata de o idelogie care face din intoleranta, exterminare si confruntare violenta o regula de comportament politic. Cum oricine putea cadea prada unor atari ideologii si politici, s-a creat consensul in sustinerea denazificarii.
Recrudescenta nazismului astazi arata nu doar ca denazificarea trebuie continuata, ci ca izvoarele lui trebuie mai inteligent studiate si tratate.
Este oare necesara si decomunizarea? Razboiul rece a fost si el unul ideologic. Invingatorii acestuia par a fi, insa, mai ingaduitori cu comunismul decat cu nazismul. De ce? Unii sustin chiar ca nazismul a fost doar un sistem autoritar, el lasand un anume spatiu de libertate pentru initiativa economica privata (inclusiv pentru proprietate) si oarecum pentru viata religioasa si de familie, in timp ce comunismul, ca sistem totalitar, a incercat sa domine absolut totul - proprietatea, piata, familia, gandirea, sufletul. De asemenea, statisticienii arata ca numarul victimelor comunismului (incarcerati, executati etc.) l-ar intrece pe cel al nazismului.
Oponentii decomunizarii afirma, pe de alta parte, ca nazismul a exaltat ideile inegalitatii si excluderii - de la care a pornit raul - in timp ce comunismul a ambitionat sa promoveze egalitatea si solidaritatea, crimele sale explicandu-se doar ca devieri pasagere de la doctrina. Mai mult, aceste crime ar fi motivate si chiar scuzate de caracterul revolutionar al perioadei in care au fost comise, adaugandu-se ca toate revolutiile au fost acompaniate de crime, de teroare, de suprimarea suspectilor, de condamnari si executii expeditive, de epurari. (Exemplul preferat este cel al Terorii prin care Revolutia franceza a dorit sa impuna nobilele principii ale libertatii, egalitatii si fraternitatii. De ce ar fi revolutia bolsevica mai sever apreciata decat cea burgheza?!)
Aparatorii nazismului si ai comunismului, deopotriva, mai arata ca regimurile respective, dincolo de represiunea, desigur, condamnabila, au construit autostrazi, scoli si spitale, au creat locuri de munca si au dezvoltat mijloace de productie moderna, asigurand un nivel de protectie sociala pe care democratiile nu il pot oferi.
Exista, evident, interese politice si probleme de constiinta care ii fac pe unii sa fie mai ingaduitori cu nazismul decat cu comunismul. Dincolo de ele, cel din urma pare mai uman, intrucat a fost mai ipocrit. De aceea legatura de la obiectivul si principiile de conduita declarate la crimele comise este mai putin directa si, deci, mai neclara. O astfel de ambiguitate a fost facilitata tocmai de ideea egalitatii care pare a fi mai nobila, fiind formal integrationista, decat cea a inegalitatii. Acceptand inegalitatea ca mod de organizare si fundament al politicii poti dezvolta rasismul si teoretiza excluderea. Comunismul a fost mai pervers. El nu a urmarit dominarea burgheziei de catre proletariat, ci transformarea tuturor in proletari. Concepte reprobabile ca ura de clasa, dictatura proletariatului sau conducerea prin partidul unic au fost prezentate ca solutii de etapa, regretabile dar inevitabile, dureroase, dar tranzitorii. S-a constatat insa ca tranzitia devine permanenta, intrucat egalizarea fortata este la fel de imposibil de realizat si la fel de exclusivista ca si inghetarea fortata a inegalitatii si disciplinarea raporturilor ierarhice prin violenta si exterminare.
In aceste conditii se pune intrebarea: trebuie condamnate numai crimele comunismului sau si comunismul ca ideologie (si, deci, ca sistem politic), independent de realizarile sale - asa cum s-a intamplat cu nazismul? La aceasta intrebare nu se poate raspunde prin dictat, ci prin dezbatere, cercetare, explicatie si educatie permanente. "Talibanismul" anticomunist din Romania de astazi nu face decat sa inlocuiasca o dictatura cu alta, o exlcudere cu alta, pe cand romanilor le trebuie sa aseze in locul reflexelor de "om nou" comunist constiinta responsabilitatii omului liber. De aceea, nu numai ca decomunizarea nu poate fi lasata pe mana "talibanilor", dar presupune combaterea lor simultana.

---

Despre autor: