"Lemn & aur"(sculptura si pictura), asa se numeste expozitia deschisa la Casa Academiei Romane (martie-aprilie 2006) de Ovidiu Maitec si Sultana Maitec.
Intr-un spatiu prea solemn, insuportabil de rece si greu de definit in raportul
"Lemn & aur"(sculptura si pictura), asa se numeste expozitia deschisa la Casa Academiei Romane (martie-aprilie 2006) de Ovidiu Maitec si Sultana Maitec.
Intr-un spatiu prea solemn, insuportabil de rece si greu de definit in raportul artist-privitor, operele celor doi si-au unit, desfatandu-ne, incredibila lor simplitate, forta si frumusete.
Ovidiu Maitec este un mester rafinat, un demiurg virtuoz al lemnului, cioplitor mistic ce transfigureaza materia cu pasiunea si vocatia tainei. "Lemnele" lui, asemeni instrumentelor arhaice, canta o muzica (duh al memoriei) intr-un ritm si o vraja aflate intre teluric si sacru. Volumele ating o perfectiune ademenitoare, nascatoare de armonie, de limbaj cald, memorat.
In fata sculpturilor, ai surpriza arheologului care descopera lumi (stra)vechi. Din stralucirea si slefuirea maiastra a lemnului tasnesc nervuri si vartejuri ca niste vietuitoare misterioase, invaluitoare. Simbolul predomina, cu rol temporal si totodata civilizator, da sentimentul unei intimitati a formelor ce populeaza spatiul. Marelui artist nu-i convine enuntul sec, ci mult mai mult ii place enuntul enigmatic, cu o aura (as spune) abstract-traditionala. Ovidiu Maitec nu-si paraseste temele, registrul simbolic este precis, ciclic reinventat, reslefuit, refacut: "ingeri", "porti", "pasari", "radare", "relicve", "aripi", "personaje" s.a.m.d., rand pe rand oferind privirii o viziune spectaculoasa si in acelasi timp retinuta, a cioplitului arhaic in lemn, atat de admirabil si emotionant slujit de mari sculptori inaintasi. De un dramatism profund sunt "relicvele" atinse de tirul bezmetic al focurilor din decembrie 1989, pe care artistul le-a "conservat", cu fireasca smerenie.
Ce greu este sa-i modifici lemnului functia eterna, dumnezeiasca, sa-l destelenesti, sa-l metamorfozezi, sa te reindragostesti de el, dupa ce i-ai studiat in natura plasmuirea fabuloasa!
Laconic, fara efuziuni sentimentale, Ovidiu Maitec ne comunica o intreaga cultura a lemnului. Limbajul lui este o invitatie la a privi, in lumina si intuneric, sacrul, ca o salvare de la goluri si vehemente profane. Marea arta isi "permite" libertatea de a ne provoca tot timpul cu atributele unicitatii ei.
Sultana Maitec este un artist cu un enorm bagaj expozitional si muzeal, atat in tara cat si in strainatate, detinatoare a unor premii de prestigiu, "locuitoare" a multor colectii particulare si oficiale.
Picturile expuse la Casa Academiei Romane, austere in tratarea subiectului, dar senzuale, carnale in (i)luminarea panzei cu rosuri explozive, auriu venit dintr-o lume a spiritului si albastruri tremurate, incerte, cat si altele de nepatruns, au o pace studiata, un dramatism de sorginte spirituala.
Din cand in cand, pulsiunile unor forme par a iesi din contur, intr-o liniste desavarsita, plusand dramatismul de care aminteam.
Sultana Maitec este un descriptiv retinut, un martor cerebral al esentialului. Naratiunea ei este un strigat de solitudine si de dilatare a realitatii. Lucrarile de mari dimensiuni, strajuind peretii, flancand sau, mai bine-zis, insotind sculpturile expuse, sunt: roade ingemanate, cer rosu pe care a incremenit un soare sangeriu cu o uriasa pata sidefie, alt soare orbindu-si, cu galbenul lui, propria materie, valurile marii atingand nisipul si amintind de perfectiunea intacta a universului, zeita Pomona intr-o revarsare primitoare de esenta roditoare, o infanta cu chipul nevazut, inundat de lumina, desprinsa din Velasquez si incremenita in vesmantul inundat de mici volume aurii, care dau senzatia de regasire a unei bucurii carnale si spirituale uitate. O (re)traire a lumii intr-un sens pur si dezgolit de livrescul imediat, livrescul obositor, de o prea zgomotoasa incantare.
In pictura Sultanei Maitec, minimalismul obsesiv este o metafora care opereaza in profunzime, atingand un maximum de efect in planul atat de nestatornic si capricios al privirii.
Nu prea vad rostul cartilor (de altfel, aparitii editoriale extrem de valoroase ale Editurii Academiei) asezate pe cele doua mese uriase. Ele adauga vag si... cam straveziu, explicit, un graunte de metafora de care aceasta exceptionala expozitie (poate cea mai densa si importanta din Bucurestiul ultimul timp) nu avea nevoie.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.