Desi se spune ca te-ai inecat, iubita mea, acum multi ani, asta conteaza prea putin pentru ca eu iti voi serba ziua de nastere azi, vei implini 32 de ani. De ce-am ramas aici si n-am zburat la tine? De ce inca mai astept si am sa tot astept? Pentru c
Desi se spune ca te-ai inecat, iubita mea, acum multi ani, asta conteaza prea putin pentru ca eu iti voi serba ziua de nastere azi, vei implini 32 de ani. De ce-am ramas aici si n-am zburat la tine? De ce inca mai astept si am sa tot astept? Pentru ca nu cred ca moartea e sfarsitul. Moartea nu ne-a despartit. Eu te-am animat. Te-am inviat. Ti-am dat viata mea. (I got to become a girl...) Te-am ridicat dintre ape deasupra lor si entuziasmul si suflul meu te-a sprijinit ca pe o marioneta la inceput. A fost greu sa faci primii pasi (pe apa, you, surfer girl) dar treptat nu mai simti trupul si mintea straine intrate in trupul si mintea ta. Ne-am cautat o vreme. Era sa ne pierdem. Durerea era insuportabila. Dar acum nu mai avem nevoie sa ne cautam. Acum ne bucuram impreuna de rasul tau molipsitor si de pielea ta alba ca hartia. Si e atat de bine. Si nu mai am de ce sa plec maine. Iar daca vrei sa ma atingi nu mai e nevoie sa mangai pana la sfasiere hartia pe care eu reprezint povestea noastra.
Foto: MONSOUX Asa se vede "filmul" lui Rui Catalao pe ecranul format din cinci bucati detasabile si detasate la final. O iubire imposibila devenita posibila prin prim si gros-planuri, prin apropieri si intrepatrunderi de personaje. Si mai ales prin utilizarea a doua camere de filmat pozitionate fata in fata si glisarea lor pentru obtinerea de diferite efecte. Ceea ce in realitate e in plan secund vine pe ecran in prim plan, iar personajele, fiecare in treaba lor pe "platoul de filmare" se intalnesc literal pe ecran, se ating, se amesteca. Astfel, doua parti din ecran prezinta, in dreapta privitorului, ce se filmeaza in stanga lui, in spatele ecranului. Si invers. Personajele sunt patru: doua care stau cu precadere in stanga si reprezinta fragilitatea artei/artistilor (Rui Catalao foloseste teme mari si grave, nu va speriati, si reuseste sa le duca dincolo de ridicol si defazare) si doua localizate de privitor in dreapta dar ar caror misie e sa gliseze intre camere/ecrane/lumi. Si care reprezinta, daca vreti, viata si iubirea reala.
In stanga in prim plan e un chip frumos de fata care se uita cand la noi cand in laturi si face mari eforturi de concentrare. Acesta este unul dintre chipurile pe care le poate lua acel tip de concentare care produce arta. Si care implica mai multe date, inclusiv fragilitatea omeneasca care poate conduce oricand la intreruperi, fie de procese artistice, fie de vieti omenesti... Tanara fata isi picteaza autoportretul. Tanara fata se numeste Dita Dumitrescu si nu este performer, ci studenta in anul IV la Arte Plastice. Dar aceasta informatie ramane dincolo ecran. In spatele ei un tanar domn improvizeaza la chitara, cu mai mici sau mai mari eforturi de concentrare pe chip, dar aceeasi calitate a concentrarii. Aceeasi fragilitate. El se cheama Ion Dumitrescu. Este dansator si muzician. Partea dreapta a ecranului povesteste, mai putin meta, despre o iubire imposibila devenita posibila, doar pe suprafata tremurata ca in apa a ecranului, despre o propunere de happy-end, in cheie romantica, pentru poezia lui Eminescu/cantecul lui Mondial - "Atat de frageda".
Iubita moarta e reinsufletita de suflul iubitului si moartea nu-i mai desparte. Cei doi sunt Mihaela Dancs, dansatoare, si Rui Catalao, scriitor, scenarist, critic muzical, dramaturg si mai nou performer, de origine portugheza.
Este a patra si ultima oara (declarata) cand Rui Catalao foloseste acest concept de filmare reflectata, de punere in abis impura, usor mixata, la un moment dat camerele nu mai sunt fata in fata. Nu le-am vazut pe cele trei anterioare, dar coincidenta dintre posibilitatile conceptului si povestea cu care a ales sa umple cadrul e cat se poate de fericita in "Atat de frageda".
Filmul in timp real al lui Catalao ne prilejuieste experienta romantismului in fata artei si a vietii... Imaginea ne convinge, in pofida informatiilor primite, (povestea derulata chiar de Rui Catalao pe biletele, cum ca fata s-a inecat etc.) de posibilitatea pana la realitatea unei astfel de povesti, chiar daca palpaite, chiar daca greu de fixat, pentru ca in momentul despartirii ecranului in patru si a intrevederii scenei si a performerilor din spatele acestuia, sa ne confruntam la randul nostru cu... realitatea.
Pornind de la plimbarile prin Bucuresti, din timpul lucrului cu coregraful norvegian stabilit in Romania Brynjar Bandlien la piesa "O", Rui Catalao si-a propus sa incerce sa "portretizeze o felie cruda a ceea ce ar putea insemna romantismul in zilele noastre: o situatie de dor pentru momentele prezente exact atunci cand ele sunt pe cale sa dispara."
Spune el: "Decizia pe care am luat-o de a repeta aceasta piesa cu interpretii in doar patru zile isi gaseste originile in frumusetea si sensibilitatea pe care tind s-o recunosc in acele corpuri nepregatite, in stanjeneala de a fi expus... E oare posibila situatia in care, atunci cand ne refugiem in intimitatea noastra, ceea ce devine vizibil nu este un efect al transparentei, ci transparenta insasi?"
* Traducerea titlului, numai si numai daca insistati... (Ma iubesti acum, surferito?)

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.