Realism magic de senzatie

Intr-un pasnic orasel de provincie care se mandreste cu ruinele unui castru roman, niste copii descopera, in timp ce se joaca, mormane de oseminte umane. Autoritatile incep investigatiile, maiorul de politie local miroase o crima politica si suspenda sapaturile arheologice, la fata locului apar jurnalisti si procurori, savanti si antropologi, si astfel se naste o stire de senzatie.
Numai ca Filip Florian, fost jurnalist la "Cuvantul" si Europa Libera, mai nou scriitor retras, in tihna, la Sinaia, nu intentioneaza sa construiasca o istorie politista de senzatie. Din contra, el lasa impresia ca isi scrie romanul sau de debut, "Degete mici" (Editura Polirom, 2005), in contra subiectului, dand la o parte elementele de suspans, distrugand ritmul, abandonand intriga pentru o multime de linii secundare si adaugand, ca glazura, un stil alambicat, cu fraze ample si ornamente enciclopedice. Si, dupa toate aparentele, tocmai din acest motiv se bucura Filip Florian, la 37 de ani, de tihna, de premii si de rasfatul unei critici in mare parte laudative.
"Degete mici" este un roman asezat, in mod evident, pe calapodul realismului magic al lui Marquez si Llosa, cu multa grija pentru forma si cu o foarte mare atentie pentru detaliile narative. Frazele arborescente, imaginarul baroc, inteleptii nebuni si obsesia pentru cifra cinci amintesc de Bohumil Hrabal, iar constructia nonlineara si perspectivele multiple asupra aceluiasi eveniment fac trimitere la Milorad Pavic. Filip Florian nu incearca, insa, sa isi mascheze modelele, ci le scoate, in mod intentionat, la vedere: aceasta este albia prin care povestirea trebuie sa curga. Enumerari nesfarsite, liste de obiecte marunte si de detalii insignifiante acopera pagini intregi, fara a fi, insa, plictisitoare sau gratuite: "Aladin nu doar ca accepta din mainile fotografului si soarbe cu placere o ciorba de vita sau una de pasare, nu doar ca inghite pastrama de oaie si chiftele de peste (...), dar mesteca de Paste oua rosii (necojite) si, de Craciun, ceva sorici, toba si caltabosi". Aladin este un dromader aterizat in decorul orasului imaginat de Filip Florian asa cum ingerul jigarit si flamand, fara dinti in gura, a picat din cer in mijlocul lumii inventate de Marquez.
Personajele sunt, la randul lor, figuri marunte, cu biografii dictate de accidente insignifiante: gesturi intamplatoare, toane, impresii si hotarari de moment, superstitii, jocuri de carti si ghicitori in cafea. Aproape ca nu exista, in fapt, eroi principali, ci numai povesti paralele, care se suprapun: un maior de politie incearca sa atraga atentia presei, sustinand varianta asasinatului politic, un procuror care a fost, candva, tortionar, colectioneaza, in secret, degete mici, pentru ca el insusi si-a pierdut un deget intr-o ancheta politica, o batrana cumsecade gaseste o comoara in peretele din bucatarie si pleaca intr-un voiaj exotic. Petrus, un tanar si placid arheolog, cu ulcer gastric, asteptand, de pe margine, deznodamantul evenimentelor, este singurul narator la persoana I, care aduce in poveste o perspectiva partiala si subiectiva. Calugarul Onufrie, insemnat cu un mot blestemat, care creste intr-una, este un soi de sfant idiot introdus pentru a consolida coloana vertebrala, realist-magica si miraculos-naiva, a romanului. Sfantul este un personaj paradigmatic, nelipsit din literatura de acest gen.
Antropologii argentinieni au in carte o situatie speciala. Ei sunt observatorii veniti de pe un alt continent, suferind de o boala cronica, de sorginte politica: los desaparecidos. Este flagelul care a atins un popor guvernat, vreme de cateva decenii, de junte criminale, care au rapit de pe strazi si din propriile case peste 30.000 de oameni. In cateva pagini sunt reluate peste treizeci de ani de istorie argentiniana, de la Juan Peron la Raul Alfonsin, cu accent pe episoade precum Campionatul Mondial din 1978, organizat si castigat de Argentina, si razboiul pentru Insulele Falkland, care a marcat sfarsitul regimului militar. Ideea nu este una noua: fotbalul si razboiul sunt instrumente politice, deoarece o dictatura de dreapta functioneaza numai daca reuseste sa scoata, in permanenta, oamenii in strada. Sensul acestui excurs istoric este insa altul: regimurile opresive sunt, in America de Sud, insusi mobilul reinnoirii literaturii si unul dintre argumentele pe care scriitori celebri din Brazilia, Argentina, Columbia sau Peru il invoca mereu pentru a explica valoarea si specificul textelor din aceasta parte a planetei. Facand apel la junte si la fotbal, Filip Florian ajunge, de fapt, indirect, la sursele si modelele propriei sale fictiuni. Antropologii, veniti sa elucideze misterul, sunt, atat in planul actiunii cat si in cel al fictiunii, un personaj colectiv cu rol de observator neutru si de mesager al unei lumi care a depasit, cu chiu cu vai, un stadiu la care noi ne-am blocat.
Exista, in roman, cateva detalii care sugereaza un trecut totalitar si o localizare istorica: micutul orasel s-ar afla in Romania zilelor noastre, care a iesit, de cativa ani, din comunism. In acelasi timp, mica localitate cu castru roman ar putea fi situata oriunde si nicaieri: detaliile istoriei intra, accidental, in poveste si sunt anihilate de asalturile intamplarilor fabuloase, luate de protagonisti ca atare si asimilate existentei cotidiene. Filip Florian construieste un Macondo, insa o face intr-un fel personal: slefuind, minutios, modelele si asezandu-le straturi-straturi, el le asimileaza, construindu-si o reteta proprie, pe cat de consistenta, pe atat de omogena si functionala.

---

Despre autor: