Recviem pentru Milosevici

Decesul lui Slobodan Milosevici nu inchide capitolul atat de tragic din istoria Balcanilor de Vest care se leaga de numele defunctului presedinte. Incheierea definitiva a acestei insangerate istorii nu poate fi decat momentul in care statele balcanice si central-europene ale fostei Iugoslavii, nascute sau renascute in chinuri cumplite dupa prabusirea dictaturilor comuniste, vor deveni, asemeni Sloveniei, membre ale Uniunii Europene. Aceasta perspectiva s-a deschis efectiv odata cu summitul UE de la Salonic, din 2003, si poate fi acum inlesnita - sau, dimpotriva, intarziata - de disparitia celui care a facut tot ce i-a stat in puteri pentru a o zadarnici. Intarziata, in masura in care o eventuala eroizare postuma a acestui personaj politic nefast, responsabil de cea mai grava decadere politica, economica si chiar umana a propriei sale patrii, va transforma socul disparitiei lui Milosevici in combustibil pentru flacara destructiva a anti-occidentalismului - care, pretutindeni in lume, nu e decat o alta fata a refuzului democratiei si libertatii.
Sub masca patriotismului fervent, Milosevici n-a fost doar un agent al distrugerii Iugoslaviei. El apare tot mai mult ca agent al infeudarii propriei sale patrii unor interese straine. S-a vorbit adesea de amestecul puterilor occidentalein dezmembrarea fostei Iugoslavii. N-am auzit insa nici macar in soapta evocandu-se rolul URSS si al federatiei care i-a succedat in aceasta tragedie. Or, simplul fapt ca Moscova a reprezentat ultimul refugiu pentru familia lui Milosevici si locul de azil spre care dorea sa se indrepte acesta - in asemenea masura incat e suspectat ca si-ar fi agravat cu buna stiinta boala pentru a obtine la Moscova un adapost - ar trebui sa ne dea de gandit. De ce Moscova?
Un detaliu uitat adesea este acela ca, in martie 1999, cu doar cateva zile inainte de declansarea operatiilor NATO in fosta Iugoslavie, parlamentul de la Belgrad vota aderarea Serbiei la CSI. Ar fi putut sa para o disperata incercare de a se pune sub protectia unui patron puternic la ceas de restriste, doar ca votul de la Belgrad fusese precedat sau urmat indeaproape de votul similar al Dumei de la Moscova, Rada ucraineana parea dispusa sa intre si ea in joc, iar la Minsk, declaratiile vehemente de solidaritate cu Milosevici ale lui Lukasenko invocau explicit o uniune pan-slava pe axa Moscova-Minsk- Kiev- Belgrad, a carui singura piedica era Romania.
Recent, semnelor dispersate de pana acum li s-a adaugat o interesanta informatie: intr-o interventie televizata imediat dupa anuntarea decesului lui Milosevici, Emil Hurezeanu a evocat public un fapt relatat de catre g-ralul Cioflina - anume ca, in 1994, autoritatile ruse ar fi cerut autoritatilor de la Bucuresti sa permita stocarea de material militar, inclusiv de focoase nucleare, pe teritoriul Romaniei, in vederea unei interventii a armatei ruse in fosta Iugoslavie. Cererea fusese refuzata, dar transporturile secrete de arme si combustibil din timpul primului embargo (dosarul Jimbolia) compensau in taina faptul ca administratia Iliescu nu indraznise sa adopte fatis cauza pan-slavismului reinviat.
Daca Rusia pregatea o escaladare si chiar o internationalizare a conflictului din Balcani, pozitia lipsita de orice echivoc in sustinerea actiunilor NATO si UE pe care presedintele Constantinescu, majoritatea parlamentara CDR-USD-UDMR, Guvernul Romaniei si, nu in ultimul rand, fortele armate ale statului roman au adoptat-o in momentul conflictului din 1999 capata o importanta istorica. Pozitia Romaniei a permis NATO o campanie exclusiv aeriana foarte eficace, iar atunci cand Rusia s-a grabit sa-si deplaseze forta de interventie din Bosnia la Pristina, intr-o evidenta incercare de a-si crea un cap de pod in Balcani, tentativa a fost zadarnicita tot prin actiunea energica a presedintelui Constantinescu, care a obligat aviatia militara rusa sa respecte programul convenit cu NATO. Ultima etapa a esecului Rusiei s-a inregistrat la Sarajevo prin lansarea Pactului de Stabilitate, ai carui principali operatori politici, economici si militari erau occidentali, ceea ce lasa Federatiei Ruse un rol pur decorativ.
Infruntand toate riscurile interne si externe, Romania a adus in 1999 o contributie majora la securitatea europeana si astfel si-a deschis cu adevarat calea integrarii in structurile europene si euro-atlantice, a caror viitoare frontiera rasariteana s-a deplasat atunci de pe Tisa pe Prut.

---

Despre autor: