Razboiul neterminat

"Marea eroare din aproape toate studiile despre razboi este sa considere ca razboiul este un episod de politica externa cand, de fapt, este un act de politica interna" Simone Weil
Evenimentele din Irak si, comentariile pro si contra actiunii americanilor si aliatilor care le-au mai ramas pe campul de lupta, mi-au adus aminte de o afirmatie facuta odata de Gordon Brown, cel care fusese consilier-sef de politica externa al generalului Schwarzkopf in cadrul CENTCOM, adica in celebra operatiune "Furtuna in Desert". El spunea un lucru esential pentru intelegerea problemei irakiene de acum, dar si a multora dintre situatiile post-conflict din alte zone ale lumii: "Nu am avut niciodata un plan pentru a termina razboiul".
Solutia militara clasica era razboiul pur si simplu, caci pacea de dupa era dictata exclusiv in termenii invingatorului. Ultimul mare exemplu in acest sens l-au dat americanii in Japonia, si aliatii in Europa. Pacea a insemnat atunci, inceperea, constructia si definitivarea unui noi arhitecturi politice, economice si de securitate care sa reflecte intru-totul dorintele si aspiratiile invingatorului. Totul la fel de neconditionat ca si pacea.
A urmat o perioada in care au fost incercate modele intermediare. Esecul amar si total din Vietnam a aratat ca forta armelor nu mai poate fi factorul determinant. Dupa cum si experientele democratiilor bananiere au demonstrat ca nici solutia interventiei economice de tip "United Fruit Company" nu poate sa tina la putere dictatori de tip Noriega. Si atunci? Dupa caderea comunismului, prima zona in care s-a putut incerca formularea unui nou tip de raspuns a fost cea a fostei Iugoslavii unde razboiul civil continea elementele de risc considerate ca avand potentialitati de extensie rapida. Atunci, daca va mai amintiti, Bernard Kouchner, specialistul francez in operatiuni umanitare, elabora un concept foarte interesant, dezvoltat acum la rang de principiu de joc geo-politic: dreptul de interventie militara in orice tara din lume pe considerente umanitare. Adica, vazand popoarele civilizate cum oamenii dintr-o tara sufera din cauze diverse, se decid sa trimita o armata, sau mai multe, sa dea jos conducerea incompetenta sau/si dictatoriala de acolo si sa-i elibereze de sub domnia raului. Foarte bine, zis si facut. Ce trebuia sa urmeze dupa interventia militara era episodul denumit "constructia institutiilor democratice", scop in care natiunile lumii civilizate se reuneau intr-o Conferinta a donatorilor, strangeau bani, fixau ce proiecte urmeaza sa se realizeze, cine raspunde si, eventual, cine beneficiaza de contractele respective. Ultima problema, cea mai putin importanta, era eventual discutata intr-o sedinta restransa, dupa incheierea evenimentului oficial. Si ca totul sa se desfasoare intr-o atmosfera de pace si stabilitate, s-a decis si mentinerea unei forte militare cu un nou tip de misiune: impunerea pacii. O solutie care trebuia sa fie temporara dar care, din nefericire, trebuie permanentizata deoarece se dovedeste singura pavaza in fata pericolului reizbucnirii violentelor inter-etnice.
Experienta irakiana arata cum, in absenta unui plan valid si asumat realmente de populatia autohtona, un razboi castigat militar se poate transforma in foarte scurt timp intr-o rana deschisa agravata de bascularea in razboi civil. O dictatura teribila cum a fost cea a lui Saddam Hussein, anesteziase si suspendase tensiunile inter-etnice, asa cum o facuse si Tito, aproape cu aceleasi mijloace, in orice caz in acelasi spirit. Analistii americani si-au concentrat rapoartele pe actiunea anti-Saddam, ignorand posibilele efecte colaterale perverse ale democratiei si libertatii impuse brusc si deodata. Iar ceea ce exista acum in Irak, conflictul acesta violent si cu radacini seculare intre comunitatile sunite si cele siite, intre acestea si cea kurda, aliat temporar cu fiecare dintre ele in decursul unei istorii pline de sange, adaosul talibanilor si al palestinienilor, interventia elementului Hamas, pot sa explodeze cu mult mai multe consecinte in cazul destabilizarii zonei in cazul unei operatiuni contra Iranului care sa nu fie conceputa corect, adica prin terminarea definitiva a oricarei surse de rezistenta in termen de cateva saptamani.
Altfel, riscurile unui incendiu major in Orientul Apropiat sunt atat de mari si urmarile sunt intr-atat de complexe, incat cei care ataca pot pierde la fel de mult ca si cei atacati. Doamna Weil avea dreptate: razboiul este un act de politica interna doarece pe plan intern se numara costurile umane, militare, economice si se deconteaza factura politica. Fara un plan real de pace, unul care sa nu mai aiba ca element central si garantie suprema prezenta trupelor pentru impunerea pacii, atunci pacea e una proasta. Ea poate contine elementele care sa provoace un alt razoi, adaugandu-i chiar noi motivatii si determinari negative tocmai din cauza memoriei recente a populatiei autohtone.
Reactiile opiniei publice americane, caderea in sondaje a presedintelui Bush si, pe continentul european, incertitudinile majore legate de participarea la posibile actiuni militare impotriva Iranului, sunt semnale care ar trebui sa dea de gandit asupra modului in care va fi construit noul concept de pace. Daca nu, cu totii, ne vom ocupa de realizarea practica a noului tip de conflict asimetric si non-traditional. Despre ale carui urmari finale, iata, se dovedeste ca nimeni nu stie nimic.

---

Despre autor: