Natiune si ratiune

Am asteptat, marturisesc, cu anume rabdare impusa, ca valul pasional al comentariilor privind Recomandarea 1735 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) asupra conceptului de natiune (si asupra raportorului sau, dl. Frunda) sa se sparga. Asteptarea mea a avut mai multe motive.
In primul rand, pentru ca dezbaterea asupra conceptului de natiune este ,,efectul secundar" al unei dezbateri mult mai ample (si poate mult mai pasionale) si cu mai multe consecinte - discutia de dimensiuni europene asupra Legii privind maghiarii din statele vecine Ungariei, ce a durat trei ani (2001-2003), in care am fost personal implicat. Ea s-a finalizat, printre altele, atat cu rezultate concrete - modificarea Legii de catre Parlamentul ungar si incheierea de acorduri de ,,filtrare" a prevederilor noneuroconforme -, cat si cu adoptarea de standarde generale, la nivel european, care sa reglementeze parametrii implicarii statului-inrudit (,,Kin - State", concept care scoate definitiv ideea ,,Statului mama" din pozitia oricarei pretentii de consacrare juridica) in protectia minoritatii - inrudite, aflate in alt stat. Este vorba despre codificarea a ceea ce este permis si ce nu in conduita statului - inrudit fata de aceasta minoritate nationala.
Interes, iar nu drept
Concluzia a fost aceea ca, pe baza interesului (iar nu a unui drept) al statului in cauza de a mentine legaturile culturale cu minoritatea mentionata, asistenta ce poate fi acordata de acesta este una de tip cultural, cu respectarea anumitor principii: raspunderea primara pentru protectia minoritatilor apartine statului unde acestea locuiesc, respectarea suveranitatii teritoriale a statului de resedinta, respectarea cu buna-credinta a tratatelor (incheiate intre statul - inrudit si cel de resedinta sau la care acestea sunt parti), respectarea relatiilor prietenesti dintre state ( se intelege, inclusiv relatiile de buna-vecinatate) si altele. Faptul ca raspunderea primara pentru protectia minoritatilor tine de statul unde acestea se afla nu implica o eventuala raspundere secundara pentru statul-inrudit. O astfel de raspundere revine, subsidiar, doar comunitatii internationale, in cadrul careia statul-inrudit ,,poate juca un rol in protectia si prezervarea minoritatilor inrudite".
Aceste standarde au fost consacrate intr-un celebru Raport (privind ,,tratamentul preferential al minoritatilor nationale de catre statul lor inrudit") din octombrie 2001, de catre Comisia de la Venetia. Ca membru supleant, din 2002, al acestui organism, am constatat in dese randuri impresia memorabila pe care redutabila confruntare de idei romano-ungara asupra Legii maghiarilor si conceptiei implicarii statului-inrudit in protectia minoritatilor - din care, indraznesc sa afirm fara trufie, Romania a iesit castigatoare si politic, si juridic - a lasat-o asupra membrilor Comisiei.
Raportul de la Venetia - favorabil Romaniei
Un aspect trebuie remarcat. Raportul foarte amplu din octombrie 2001 evita cu grija orice referire la dihotomia clasica ,,natiune etnica/culturala versus natiune civica/politica". Desi argumentatia abundenta transmisa de partea ungara Comisiei de la Venetia in lunile anterioare adoptarii Raportului - si combatuta de documentatia si mai abundenta a partii romane - facea trimiteri consistente la conceptia natiunii etnice/culturale ,,mari", care ar fi constituit fundamentul ,,dreptului" acordarii protectiei ,,statului - mama" pentru minoritatile nationale din alt stat. Rezulta cu claritate, desi indirect, din concluziile Raportului de la Venetia ca natiunea etnica/culturala nu poate fi fundamentul actiunii statului - inrudit. Dimpotriva, conditiile pe care le pune Raportul pentru exercitarea acestei conduite degaja mai degraba grija prezervarii nealterate a suveranitatii de stat si a parametrilor cunoscuti ai statului civic.
Toate documentele si pozitiile adoptate in cadrul dezbaterii europene privind Legea maghiarilor de catre organizatiile internationale implicate (OSCE - prin inaltul Comisar pentru Minoritati Nationale in 2001 si 2003, Comisia Europeana - mai ales in 2002, Consiliul Europei - prin APCE, in 2003) urmeaza fidel linia de gandire a Comisiei de la Venetia. Raportul Jurgens, care a stat la baza Rezolutiei 1335/2003 a APCE privind ,,tratamentul preferential al minoritatilor nationale de catre statul - inrudit: cazul Legii ungare privind maghiarii din statele vecine din 19 iunie 2001", intareste si el argumentatia Comisiei de la Venetia in sensul ca la baza interesului statului - inrudit se afla doar existenta unor legaturi lingvistice si culturale care trebuie prezervate. Mai mult decat atat, Raportul Jurgens contine referiri critice la folosirea, in preambulul legii ungare, a sintagmei ,,natiunea maghiara ca intreg", din care ar face parte si maghiarii ce traiesc in statele vecine; Raportul noteaza ca o astfel de sintagma poate sugera neacceptarea frontierelor de stat care separa in fapt membrii ,,natiunii" si creeaza efecte negative in statele unde traiesc minoritati, inclusiv pentru acele minoritati. Aceasta parte a preambulului era considerata de raportor ca fiind in contradictie cu alte paragrafe ale aceluiasi preambul care trimit la dreptul international si integrarea europeana. La randul sau, Comisia Europeana critica aceeasi ,,natiune maghiara ca intreg" (adica natiunea etnica/culturala) in decembrie 2002, aratand ca un astfel de concept ar putea fi inteles in sensul ca Ungaria urmareste crearea de legaturi speciale (cu persoanele apartinand minoritatii inrudite), scop care vine in conflict cu suveranitatea si jurisdictia statului vecin.
Efectele secundare ale Recomandarii Frunda
Totusi, Rezolutia 1335 propune - plecand de la constatarile Raportului Jurgens - elaborarea unui document APCE care sa clarifice conceptul de natiune - acesta fiind Recomandarea 1735 din ianuarie 2006. Este, acum, clar de ce aceasta Recomandare, ca ,,efect secundar" al dezbaterii foarte complexe privind statul - inrudit si limitele actiunii sale, nu poate fi desprinsa, in analiza efectelor sale, de contextul care i-a provocat aparitia. A reusit oare acest document sa raspunda scopului pentru care s-a cerut alcatuirea sa? Vom analiza mai departe.
Invocam, la inceput, mai multe motive ale asteptarii mele. Daca primul este interesul pentru subiect (si implicarea mea la nivelul Comisiei de la Venetia), al doilea tine de necesitatea unei analize rationale, stiintifice a efectelor Recomandarii - in general, in planul dezbaterii politico-juridice privind minoritatile, si in special, in ce priveste Romania. In al treilea rand, dezbaterea pe fond trebuie decuplata de (orice dezbatere privind) persoana raportorului. Sigur ca raportorul, pe orice tema si in orice organizatie internationala, are un rol important in asezarea amprentei specifice asupra produsului final - el este cel care furnizeaza materia prima a documentului si, deseori, si ultima. Totusi, odata adoptata, Recomandarea poarta responsabilitatea tuturor celor care au votat-o si, mai mult, a organizatiei care a emis-o. In cazul nostru, APCE in intregul sau. Si, evident, pentru a fi adoptata, ea devine produsul unei negocieri, al unor amendamente, este creatia unui compromis.
Recomandarea Frunda - un compromis
Si Recomandarea 1735, ca orice fruct al unui compromis, contine aspecte pozitive, negative si (destul de multe) contradictii. Acestora li se va raspunde, conform procedurii Consiliului Europei, de catre Comitetul Ministrilor afacerilor externe care de regula repara si ajusteaza, prin raportare la standardele omologate, unele abordari care ies din logica de ansamblu a sistemului.
In ce priveste aspectele pozitive - privind din perspectiva corectitudinii juridice - se poate remarca, pentru inceput, precizarea ca ,,natiunea in sens cultural devine subiect de drept (a se vedea dreptul international) numai cand se organizeaza ca stat recunoscut pe plan international" (paragraful 6). Totodata, este retinuta corect secventialitatea istorico-politica a conceptelor diverse despre natiune: ,,..tendinta generala a evolutiei statului - natiune este transformarea sa dintr-un stat pur etnic sau etnocentric intr-un stat civic si dintr-un stat pur civic intr-un stat multicultural..." (paragraful 7). Se precizeaza si ca ,,deoarece minoritatile nationale nu au personalitate juridica, ele nu pot fi subiecte de drept si, prin urmare, parti la conventii", precum si ca drepturile culturale ,,nu sunt teritoriale sau legate de teritoriu"(paragraful 10). In plus, textul reia si intareste ideile Comisiei de la Venetia privind rolul primar al statului de cetatenie in protectia minoritatilor (paragraful 11) si obligatia imperativa a statului - inrudit de a respecta legislatia statului de cetatenie, precum si de a negocia in prealabil cu acesta din urma orice masuri unilaterale (paragraful 13).
Persistenta reziduala
Oarecum surprinzator, dar justificat, Recomandarea dovedeste un anumit grad de conservatorism atunci cand vorbeste (in paragraful 11) despre obligatia ,,recunoasterii minoritatilor nationale traditionale" (excluzand din aceasta categorie ,,noile minoritati") sau cand defineste persoanele apartinand minoritatilor nationale (in paragrafele 8, 11, 13) ca fiind cetateni ai statului unde locuiesc (exista un curent de gandire, profund criticabil in opinia mea, care incearca sa propuna excluderea criteriului cetateniei din definitia minoritatii nationale sub pretextul evitarii oricarei discriminari; el se manifesta si in Comisia de la Venetia care a facut o astfel de sugestie cu ocazia avizului din octombrie 2005 asupra proiectului legii statutului minoritatilor nationale din Romania si care pregateste un studiu privind includerea non-cetatenilor in categoria minoritatilor nationale).
Aspectele controversate si contradictiile pot fi analizate impreuna. Evident, principalul neajuns al Recomandarii privind conceptul de natiune este acela ca nu reuseste sa dea o definitie ( general acceptabila) conceptului de natiune. Deci nu-si atinge scopul. Ceea ce nu este surprinzator: atunci cand se incearca definirea natiunii prin definirea indirecta a minoritatii nationale, esecul este explicabil. Conexand cele doua aspecte (aproape inevitabil), esecul binecunoscut al definirii minoritatii nationale, la nivel european si international, l-a atras si pe al doilea, legat de gasirea unei definitii acceptabile unice a natiunii. Dar mai sunt si alte aspecte.
Astfel, o prima problema este data de persistenta - as spune ,,reziduala" - a unor formulari care evoca ideea de drepturi colective pentru minoritati in conditiile in care este clar ca intentia finala a APCE a fost neacceptarea acestei idei prin excluderea din versiunile anterioare ale textului a mentiunilor exprese in acest sens. De exemplu, se vorbeste despre ,,drepturi specifice nu doar pentru persoane fizice, dar si pentru comunitati nationale sau culturale" (paragraful 7), care se bucura de ,,protectie colectiva" (paragraful 10). (va urma)
(intertitlurile apartin redactiei)

---

Despre autor: