Convietuirea inter-etnica si modelele ei

Un model este un sistem de principii si reguli articulate pe baza unei logici coerente, oferind raspunsuri unei probleme in ceea ce ea are esential si general. Aplicarea modelului garanteaza rezultate similare in cazuri similare. Model nu inseamna o solutie perfecta. Modelul, ca orice creatie umana, este perfectibil. De asemenea, existenta unui model nu exclude posibilitatea unor alternative. Nascut pe o anumita treapta a istoriei, un model poate deveni obsolit, inutil sau chiar contraproductiv, pe o alta. Vorbim atunci de foste modele ale caror rezultate pozitive le-au supravietuit dar nu se mai pot obtine intr-un context schimbat.
Se discuta mult despre drepturile minoritatilor. In realitate, importanta este convietuirea intre minoritati si majoritate. Problema convietuirii (care implica departajarea drepturilor) priveste, in fapt, impartirea puterii (adica a controlului asupra resurselor) intre comunitati. Aceasta se negociaza, caci drepturile in cauza nu sunt pre-determinate. Din negocieri s-au degajat standarde privind protectia identitatii, dar nu s-a ajuns (inclusiv in UE) la o norma internationala in materie de modele de convietuire.
Lumea cunoaste astazi doua asemenea modele: al coexistentei segregate si al integrarii prin asociere. Cel din urma este "modelul romanesc".
Modelul "coexistentei segregate" izvoraste din mentalitatile secolului al XIX-lea si degajarea lui a insotit ca un epifenomen procesul formarii statelor-natiune. Cand comunitatile etno-culturale majoritare pe un teritoriu au devenit criteriu al auto-determinarii internationale a aparut si problema co-existentei acestora cu minoritatile prinse in mijlocul lor. Desi parte la noul "contract national" (fundamentul natiunii civice), minoritatile au fost duse de instinctul organizarii lor separate ca grup bazat pe comunitatea de origine culturala. Ele au acceptat ideea unui stat comun subintelegand ca acolo vor co-exista, iar nu convietui cu majoritatea - ca mici "natiuni culturale" in cadrul marii "natiuni civice". Intrucat ordinea statului nou creat era inca neclara si ineficienta, nevoia de securitate a impins grupurile minoritare spre stabilirea raportului protectie-loialitate cu microcentrul oferind un criteriu de coeziune aparent cert - etnia. Pe de alta parte, separarea a fost preferata de aceia care aveau traditii de organizare familiala de tip autoritar si inegalitar, precum si de autogestiune economica.
Principiile pe care se bazeaza modelul astfel aparut sunt: etnocentrismul - etnia este baza principala de organizare a comunitatii, iar relatia cu centrul de iradiere al natiunii culturale (identificat cu statul-natiune ca stat etnic) precede relatia cu natiunea civica; separatismul - pastrarea identitatii culturale, obiectiv prioritar si garantie a securitatii grupului etnic, se obtine prin gestiunea separata a treburilor minoritatii si izolarea acesteia de celelalte comunitati etno-culturale; inegalitarismul - asimetria raporturilor dintre majoritate si minoritate este acceptata si conservata, pozitia de inferioritate a minoritatii, perpetuata prin autoizolare, legitimand discriminarea pozitiva; protectionismul - obiectul legaturii cu statul de cetatenie consta in protectia acordata de acesta minoritatii.
In conditiile globalizarii si ale integrarii europene, precum si ale transformarii statului-natiune din stat etnic in stat civic, a aparut modelul "integrarii prin asociere". Principiile acestui model alternativ sunt: multiculturalismul - toate comunitatile etno-culturale, indiferent de marimea lor, au un drept egal la identitate bazat nu pe toleranta (criteriu asimetric), ci pe respectul diversitatii (criteriu simetric); integrationismul - comunitatile etno-culturale nu traiesc separat (co-exista), ci impreuna (convietuiesc), unite printr-un proiect comun (care face din statul de cetatenie unicul partener al loialitatii politice), cunoastere mutuala si calitatea de cetatean a tuturor membrilor lor; egalitatea - prin masuri afirmative se tinde spre realizarea unei egalitati reale intre toate comunitatile etno-culturale indiferent de raportul lor de marime, fiind exclusa, insa, egalitatea dintre o anumita comunitate si stat (nici majoritatea, dar nici minoritatile nu sunt egale cu statul); asocierea - minoritatile, prin reprezentantii politici, sunt implicate direct si automat in guvernarea intregului stat, iar nu doar a partilor de teritoriu unde sunt majoritare, fiind astfel raspunzatoare, impreuna cu majoritatea, pentru binele general.
Modelul secolului al XIX-lea ofera drepturi in schimbul acceptarii inegalitatii. Facandu-se ca au grija de minoritati unii au urmarit organizarea acestora ca stat in stat pentru a-si transa rivalitatile geo-politice. Modelul secolului al XXI-lea ofera egalitatea (cu raspunderile aferente) drept cale de acces la drepturi. In epoca post-westfaliana acest model este singurul compatibil cu ideea Europei fara linii de demarcatie. Doar asa minoritatile vor (re)deveni "majore".

---

Despre autor: