O dilema mioritica: institutionalism - charisma

Dupa 1989, Romania nu a reusit sa iasa din dilema charisma-institutionalism. A existat mereu un lider providential la putere sau in opozitie (Iliescu, Roman, Constantinescu, Tudor, Stolojan, Basescu, Becali), in care oamenii si-au pus sperantele. Cine compara increderea romanilor in personalitati cu increderea in institutiile democratiei observa un lucru simplu: cetatenii romani, indiferent de nationalitate (romani, maghiari, romi/tigani, germani, evrei, etc.), cred mai mult in personalitati decat in institutii. Celor care se indoiesc, le sugerez sa ia oricare sondaj de opinie din ultima vreme si sa compare nivelul increderii intre Basescu si Guvernul Romaniei, intre Becali si partidele politice, intre Tudor si justitie, intre Tariceanu si Parlament. Fata de acum un deceniu s-au schimbat unele dintre personaje. In rest, increderea in institutii a ramas la fel de scazuta, chiar daca institutiile au avut realizari incontestabile.
Populismul bastinas are in momentul de fata doua ramuri: una preponderent elitista si snoaba, in care increderea este pusa in "salvatorul natiunii" Basescu; cealalta cu orientare preponderenta catre oamenii de rand, cu increderea in "mesianicii" Becali si Vadim Tudor. Cu privire la cauzele acestei situatii scriu un studiu pentru o revista de specialitate. Pentru o dezbatere publica intereseaza intrebarile cu privire la ce este mai bine pentru consolidarea democratiei din tara noastra. "Romania are nevoie de individualism, nu de charisma", imi spunea in 1991 fabulosul politolog american Ken Jowitt, intr-un interviu in "22" (republicat in cartea "Cine, ce si de ce? Interviuri despre politica si alte tabuuri", Polirom, 1999). Au trecut 15 ani de cand Jowitt sustinea ca Romania nu are nevoie de charisma, dar dilema consolidarii democratiei este optiunea intre institutionalism si charisma. Lipsa de spatiu ma impiedica sa operationalizez conceptele, dar contez pe inteligenta cititorilor, care pot sa deduca denotatiile si conotatiile din context. Or, contextul actual este unul in care intram in Europa cu institutiile, nu cu personalitatile accentuate.
De ce nu avem incredere in institutii? Un adept al lui "rational choice theory" ar spune ca doar indivizii pot avea preferinte si ca acestea sunt exterioare institutiilor: actorii individuali ar veni chipurile in "jocul" institutionalizat cu un set de preferinte, pe care le pot ierarhiza in maniera rationala. Prin urmare, institutiile ca atare nu ar influenta alegerile. Am zeci de motive pentru care exclud alegerea rationala din explicarea comportamentului politic, electoral si economic al cetatenilor acestei tari. Pentru a explica mentalitatile concetatenilor, mai degraba as aplica metodele psihanalitice sau procedurile lui Gilbert Durand din "Structurile antropologice ale imaginarului". Preferinta cetatenilor romani pentru personajele charismatice in raport cu institutiile nu provine doar dintr-un raspuns colectiv fata de ineficienta institutionala (care este reala), ci mai degraba se datoreaza apartenentei la categoria "low-trust society". "Societatilor cu un nivel scazut de incredere" Fukuyama le contrapune "societatile cu nivel inalt de incredere", pe care s-au cladit soliditatea democratica si prosperitatea tarilor capitaliste occidentale. Cu alte cuvinte, institutiile democratice si cele capitaliste functioneaza alandala in locurile in care starea morala si intelectuala a natiunii este precara.
Neincrederea in institutii este consistenta cu neincrederea oamenilor unii intr-altii si cu neincrederea in ei insisi. Sondajele arata ca suntem o natiune de carcotasi, resentimentari, nefericiti. Nu exista nici o logica pentru care increderea populista in lideri charismatici nu se transfera automat si asupra partidelor conduse de acestia. Majoritatea partidelor autohtone sunt dependente de lideri: FSN, PDSR, PD, PRM, PNG, PC-PUR. Partidele ramase fara lider sau care nu depind de lider au probleme in castigarea increderii electoratului (vezi PNTCD-PPCD, URR, chiar PNL). Singurul partid institutionalizat si in care propriii alegatori au incredere constanta este UDMR. Daca oamenii ar avea un dram de rationalitate, atunci simpla comparatie intre ce fac pentru ei institutiile democratice (Guvernul, Parlamentul, Justitia, partidele), chiar asa "ineficiente" cum sunt ele considerate, pe de o parte, si ce fac sau ar putea vreodata sa faca pentru ei personajele cu notorietate, ar conduce la concluzia superioritatii indiscutabile a institutiilor. Cu toate acestea, ei prefera sa-si cladeasca viata pe un oximoron: vor o democratie dependenta de lideri charismatici, nu de institutii democratice. Oare cum il chema pe tipul care demonstra ca marele pericol pentru democratie este "tirania majoritatii"?

---

Despre autor: