Cand Shakespeare se da contemporan

Imaginati-va ca intrati intr-un multiplex abia deschis, dinamic, viu, cu o cafenea micuta si simpatica la etaj, langa o mini-scenuta de concert, dotata cu ecran pentru proiectii, la o adica. In sala, scaunele sunt comode, cu destul spatiu intre randuri ca sa nu-ti tii genunchii la gura, cu foarte buna perspectiva de oriunde te-ai uita. Multiplexul are trei sali de felul asta, biletul costa in jur de cinci euro, iar lumea (chiar valuri, valuri de tineri) vine ca la urs.
Imaginati-va apoi ca acest multiplex se gaseste intr-un oras de 400.000 de locuitori, la doua ore de mers cu masina de Romania, intr-o tara unde acum zece ani inflatia ducea pretul painii, intr-o singura zi, de la doua miliarde la patru miliarde, iar acum inca mai putini ani zacea sub bombardamente americane ale caror explozii se auzeau pana la Timisoara. Iar in final, faceti un efort de inventivitate si ganditi-va ca multiplexul e in realitate un teatru: Teatrul National Sarb din Novi Sad, provincia Voivodina, Serbia. Care, spune trista realitate ce-ti face inima sa se stranga, nu seamana cu nici o asemenea institutie, imbatranita in rele, din tara noastra netrecuta prin embargouri si pe cale de integrare europeana.
O fortareata in centrul orasului, inselandu-si privitorul cu impresia ca n-ar avea nici o fereastra (are, intre fantele zidului, si sunt chiar extrem de luminoase), teatrul a supravietuit ultimului razboi (Novi Sad a fost prima mare localitate bombardata de fortele NATO, care au distrus podurile, rafinariile, cazarmele si sediile televiziunilor), dand reprezentatii in fiecare zi, de la pranz, cu acces gratuit. Salile erau intotdeauna pline, iar cand incepeau sa sune sirenele, toata lumea fugea in subsolul imens al cladirii.
Acum, ca razboiul s-a terminat si viata a reintrat intr-o posibila normalitate, Teatrul National din Novi Sad a inceput sa se ocupe si el de lucruri mai banale. Cum ar fi... Shakespeare.
Dintre cele trei spectacole pe texte shakespeariene din repertoriul teatrului, "Visul unei nopti de vara", "Romeo si Julieta" si "Masura pentru masura", acesta din urma - care va veni in aprilie si in Romania, la Festivalul International de la Craiova - e de departe cel mai laudat; chiar dupa a o suta si ceva reprezentatie aduna sute de spectatori. Autorul lui e un regizor celebrissim in Serbia, Dejan Mijac, iar montarea a castigat un numar inhibant de premii. Vojislav Brajovic, care-l interpreteaza pe Duce, e si el o figura foarte populara (pe vremea lui Tito, a jucat intr-un indragit serial cu partizani), insa in spectacol cu adevarat exceptionali sunt Boris Isakovic, in rolul lui Angelo, si Jasna Duracic, in cel al Isabellei. Spectacolul in sine, o poveste despre excesele si bufoneria puterii (de unde si decorurile afisat butaforice), cazute in mainile unui dictator usor ticnit, caci imbatat de alcoolul acestei puteri, aduce mult ca viziune si constructie cu montarile shakespeariene ale lui Bocsardi Laszlo, de la preocuparea pentru destinul individual al celor care nu accepta norma sociala, la cea pentru mecanismele psihologice ale celor care ne conduc si de la eclectismul scenografic la exploatarea fizica a actorilor.
Totul insa, nu se stie cum, mult mai prafuit si cumva artificial in estetismul lui, spectacolul nefiind, altminteri, prost deloc. Poate doar asteptarile ridicate de excesiva lui apreciere sa fi fost inselate de un tip de punere in scena destul de familiara romanilor. Cine stie, poate excesul de realitate sa duca la nevoia unui refugiu de partea cealalta a oglinzii...
La Belgrad, podurile n-au fost bombardate. De ce?! In fiecare zi se organizau concerte pe fiecare din acele poduri, la care, nu doar din pasiuni artistice, veneau mii de oameni. Asa ca avioanele dadeau tarcoale si ascultau si ele, ce altceva ar fi putut sa faca...

---

Despre autor: