Absenta rasaritului si filme politice

Berlinala este prin excelenta un festival politic. De-a lungul anilor, aici au fost prezentate nu doar filme pur politice, ci festivalul in sine s-a transformat, deseori, intr-o imensa scena de pe care au fost emise mesaje cu un evident continut politic. Astfel, in anul 1968, dupa ce izbucnisera revoltele antiautoritare ale studentilor occidentali, organizatorii Berlinalei au programat intalniri, dezbateri si discutii cu tinerii contestatari, incercand sa salveze buna desfasurare a Festivalului periclitat de mii de demonstranti.
In anul 1974, in cadrul Berlinalei a rulat primul film sovietic, efect al politicii de deschidere fata de est (deschidere cunoscuta sub denumirea generica de Ostpolitik). Dialogul est-vest inceput in acel an a intrat intr-un grav impas in 1979, cand toate tarile rasaritene invitate au refuzat participarea la Berlinala, protestand astfel impotriva prezentei filmului lui Michael Cimino, "Dear Hunter", in care au fost prezentate ororile din timpul razboiului sangeros din Vietnam, insa nu cele comise de americani, ci crimele in care erau implicati membri ai Vietcong-ului.
Un an mai tarziu, blocul rasaritean nu a mai boicotat festivalul si a revenit la Berlinala. Conducerea Festivalului a incercat sa nu mai includa in program filme care ar fi putut starni din nou tensiuni sau supararea oficialitatilor estice, luand, de pilda, decizia sa renunte la proiectarea peliculei "Ninocica" a lui Billy Wilder.
Dupa caderea zidului nu s-a mai pus problema menajarii unor sensibilitati ideologice si politice rasaritene. Criza cinematografiei din est, provocata, in primul rand, de lipsa acuta de fonduri, a insotit ultimii 15 ani. Chiar si relativa stabilizare politica si economica a estului n-a adus modificari majore in ceea ce priveste prezenta la festival, ci a accentuat criza financiara in care se zbate productia cinematografica. Si asta in pofida unor mici exceptii fericite. Absenta regretabila a cinematografiei rasaritene n-a fost, insa, niciodata atat de vizibila ca in acest an. Niciodata n-au rulat atat de putine filme din tarile fost comuniste, chiar daca Romania - iarasi, o exceptie - este prezenta cu trei filme noi (asupra carora vom reveni intr-o cronica separata, dupa ce vor fi prezentate toate la Berlinala).
Singurul film rasaritean din competitie
Singurul film estic din competitie a fost productia bosniaca "Grbavica". O creatie de debut, destul de slaba, desi regizoarea Jasmila Ebanic a abordat o tema sensibila si importanta pentru reconcilierea interetnica din fosta Iugoslavie. Este vorba despre soarta copiilor nascuti in urma violarii unor femei bosniace internate in lagarele sarbesti. O fata afla foarte tarziu adevarul identitatii tatalui real, despre care a crezut ca fusese un erou cazut in timpul razboiului civil. Destramarea legendei de familie in care a crezut fata este echivalenta si cu bulversarea miturilor legate de realitatea razboiului.
Filmul ca purtator de mesaje
Un film care merita pe deplin calificativul de film politic a fost cel prezentat miercuri, tot in cadrul competitiei, de regizorul britanic Michael Winterbottom: "The Road to Guantanamo". Michael Winterbottom prezinta soarta a trei musulmani din Anglia care, fara a fi pusi sub acuzare, au petrecut doi ani in lagarul de la Guantanamo Bay. Winterbottom imbina fictiunea cu interviurile si relatarile autentice. Filmul este o calda pledoarie - convingatoare din toate punctele de vedere - pentru respectarea demnitatii umane si a drepturilor omului. Politica americana de retinere fara mandat a unor detinuti suspectati de a fi implicati in actiuni teroriste sau de a fi simpatizanti ai organizatiei Al-Queda a fost criticata de numeroase organizatii umanitare, ca, de pilda, Amnesty International, dar si de politicieni, inclusiv de catre cancelara Angela Merkel, care si-a manifestat dezaprobarea fata de practica retinerii abuzive a unor persoane.
Chiar daca Winterbottom a mai fost distins in urma cu trei ani cu un Urs de Aur pentru pelicula sa "In aceasta lume" (in care a povestit despre soarta a doi tineri nemultumiti de situatia din Afganistan), semidocumentarul de anul acesta ar merita cu siguranta sa primeasca cel putin un Urs de Argint.
Un alt film care ar merita si el premiat este ultima creatie a americanului Robert Altman, "A Prairie Home Companion", povestea melancolica a ultimei emisiuni radiofonice transmise sub acest generic, "A Prairie Home Companion", de un post regional american, dupa trei decenii de editii neintrerupte. Filmul seamana, pe undeva, si cu un adio al lui Altman de la propriii sai spectatori: maestrul Altman, care a implinit 80 de ani, stie ca nu mai are mult de trait. Trecerea inevitabila a timpului este perceputa nu ca o fatalitate tragica, ci ca un proces al micilor bucurii, deceptii si tristeti. Nu in ultimul rand, extraordinarul film al lui Altman este si un omagiu adus radioului ca mijloc modern de comunicare.

---

Despre autor: