Poetul pe care l-am prezentat in articolul anterior ca pe un ultim boem balcanic a inventat cu cateva decenii in urma impreuna cu altii o mica scoala poetica numita clocotrism. Nu stiu exact ce efecte a avut aceasta scoala in literatura sarba, stiu d
Poetul pe care l-am prezentat in articolul anterior ca pe un ultim boem balcanic a inventat cu cateva decenii in urma impreuna cu altii o mica scoala poetica numita clocotrism. Nu stiu exact ce efecte a avut aceasta scoala in literatura sarba, stiu doar ca ea a patruns, prin Ioan Flora, si in literatura romana. Flora este un poet remarcabil si, cand i-am citit primele carti din ciclul "Scenarii cu ingeri si caini", am ramas uimit de stilul lui poetic ce porneste de la alte modele decat cele frecventate de generatia sa (Blaga, Barbu, Bacovia, mai rar Arghezi). Un stil care uneste un "verism" acut, asumat pe fata, si un fel de suprarealism disciplinat, acela care sugereaza haosul realului, irationalitatea din rationalitea lumii sau, poate, invers... Cand tot Ioan Flora l-a tradus (admirabil) pe Vasco Popa si cand, ajuns la Belgrad, am vizitat pe pictorii sarbi (printre ei, repet, pe vlahul Tarculea!), am inceput sa inteleg ce vrea sa comunice clocotrismul poetic pe care l-au creat si-l poarta prin spatiul dunarean Adam Puslojic si prietenii sai: o perceptie, intai, speciala a lumii din afara; o revolta fata de lucruri, dar si o bucurie de a trai printre lucruri, in fine, un poem in care patrund masiv insolitul si profetismul social... Nu stiu daca poemul clocotrist a evoluat sau nu, dar ce pot spune citind volumul de acum al neobositului agitator Adam Puslojic (Trimitor de vise) este ca poezia clocotrista a primit achizitii noi: l-a asumat pe Marin Sorescu (cel din "La Lilieci") si l-a nuantat, diversificat pe ultimul Nichita Stanescu, cel din Noduri si semne. Cum suna toate aceste aliante spirituale in sarbeste? Razvan Voncu, care a invatat aceasta limba, spune ca suna bine, chiar foarte bine. Adam Puslojic si-a scris, acum, poemele direct in romaneste. Vlah din Valea Timocului, el isi redescopera radacinile (ciclul Amintiri din tineretea valaha), vorbeste de dorul de Casa (cu majuscula!), de icoanele taranesti, de tacerea si linistea galbena a satului timocean, in fine, promite sa nu moara "de rusinea romaneasca". Este, aici, pios si se gandeste pe sine "numai un nod simplu de tot", o "rama de lumina", in alt poem este "un pui de prapastie" care mediteaza la Povestea lui (scrisa, iarasi, cu majuscula!). Ce Poveste, ce Apocalipse, ce Anglitere, ce Uitare si ce Data? Toate aceste notiuni vor sa sugereze ceva deliberat nedeslusit. Asa cum face de regula poezia si, in fapt, cum trebuie sa faca pentru a nu-si epuiza prea repede sensurile. In satul mitic al lui Adam (celesta Cobisnita) apare si un orb (orbul lui Blaga) care stie si nu spune. Numai ca orbul lui Adam Puslojic ("eu sunt orbul in locul vostru") nu are taria sa taca prea mult. El iscodeste lucrurile, tace o vreme (in cuprinsul unui singur poem), apoi incepe sa vorbeasca. Mult si tare, despre orice, cu aceeasi insufletire si intr-un stil pe care as putea sa-l numesc stil al urgentei. Tot ce spune acest trimitor de vise este important, urgent si ultimativ in lume: un caine latra la o icoana, un poet intors in satul sau se spala pe fata cu sangele din arbori si se lasa atins de unghia cerului, acelasi poet daruieste prietenilor sai, in chip nichitian, aerul tarii sale si, tot in felul ploiesteanului Nichita Stanescu, isi lauda din belsug prietenii din sudul si nordul Dunarii, le dedica poeme, le acorda cu generozitate titluri de noblete intelectuala, ii canta, pe scurt, ca pe niste eroi... Eroii traiesc la Oradea, la Ploiesti sau la Calarasi si practica profesiuni modeste, nu are a face, Adam ii mitizeaza in poemele sale care pot dobori, prin afectiunea lor imbelsugata, cele mai sceptice spirite. "Versul tau - spune el despre ploiesteanul Ion Stratan - are un miros amar de suflet". Versul lui Adam Puslojic are un miros de zgomotoasa afectiune si, as zice, manifesta o vointa apriga de prietenie. Prietenia este poarta ce se deschide spre sublimul existentei, cat exista si cum poate sa existe intr-o lume care, parafrazand conceptul pus in circulatie de poetii sarbo-romani, da in clocot. O traducere, de buna seama, lumeasca, modesta a conceptului. Oricum, poemul clocotrist (in varianta romaneasca a lui Adam) este un cutremur, dar un cutremur stelar (aici chiar si infernul este "un infern stelar"), cuvintele obisnuite se caftanesc (Parinte, Cuvant, Timp), teritoriile lui sunt stramutate din cand in cand de furtuni de ingeri si, aproape mereu, de un individ cu chip, cum am zis, de sfant atonit care, lucru curios, nu cauta bucuria solitudinii si a rugaciunii. Dimpotriva, poetul cu infatisare de pustnic ortodox de stil vechi este sociabil si de o vitalitate debordanta. Viata este pentru el, nu atat o lunga meditatie, cat o galagioasa petrecere cu prietenii sai, atinsi, ca si el, de aripa unui inger ratacit in lumea profana. Daca ar fi sa aleg un vers din acest volum plin de vise din abise, as alege pe acesta: "eu sunt intregul / abia inceput / si tu esti intregul / intregului".
Despre autor:
