Acordul secret Bush-Blair

Invadarea Irakul fusese hotarata cu mult inainte de incheierea baletului diplomatic prin care Statele Unite si Marea Britanie au incercat sa obtina din partea comunitatii internationale legitimizarea interventiei militare. Aceasta este concluzia care se desprinde din incendiara lucrare "Lawless World" ("Lumea fara de lege"), publicata recent la Londra sub semnatura lui Phillipe Sands, reputat profesor de drept international. Sands dezvaluie existenta unui acord secret intre George W. Bush si Tony Blair, perfectat la 31 ianuarie 2003, cu ocazia vizitei premierului britanic la Casa Alba. Stenograma intrevederii la nivel inalt - care a durat doua ore - scoate la iveala o serie de neconcordante intre discursul public de la acea vreme al celor doi lideri si aranjamentele lor de culise. Blair i-a promis, atunci, lui Bush sprijin "solid" pentru planurile lui de razboi, chiar si in absenta unei a doua rezolutii a Consiliului de Securitate, care sa autorizeze interventia militara impotriva regimului de la Bagdad. Aproape o luna mai tarziu, la 25 februarie 2003, acelasi Tony Blair asigura Parlamentul britanic ca Guvernul sau era dispus "sa-i mai acorde lui Saddam o ultima sansa de a se dezarma voluntar". Mai grav, in momentul in care ii promitea presedintelui SUA sprijin in ofensiva irakiana, Tony Blair nu se consultase cu nimeni cu privire la legalitatea invaziei, in absenta unui rezolutii a Consiliului de Securitate.
Bush si Blair stiau ca nu au probe impotriva lui Saddam
Stenograma discutiei care a avut loc in Cabinetul Oval, la 31 ianuarie 2003, intre Bush si Blair (in prezenta a sase consilieri) ofera cateva informatii foarte interesante. Intrevederea s-a desfasurat cu doar cateva zile inaintea celebrului discurs rostit de Colin Powell la Natiunile Unite, discurs in care secretarul de stat american prezenta drept o certitudine existenta unui arsenal neconventional irakian. In realitate insa, Administratia Bush nu era deloc sigura pe aceste informatii. Din contra, responsabilii de la Washington erau extrem de preocupati de lipsa unor dovezi serioase in sprijinul acuzatiilor aduse Bagdadului. In cursul discutiei cu Tony Blair, presedintele american si-a exprimat speranta ca serviciile secrete vor reusi sa extraga din Irak "un defector care sa ofere o prezentare publica despre armele de distrugere in masa ale lui Saddam". In lipsa unei astfel de marturii, strategii americani nu excludeau posibilitatea unei provocari: sa trimita deasupra Irakului avioane spion U2, vopsite in culorile Natiunilor Unite si insotite de avioane de vanatoare. "Daca Saddam trage in ele, ar viola rezolutiile ONU" - a concluzionat Bush.
Autoritatile de la Londra stiau cum stau lucrurile. Cu putin timp inaintea intrevederii de la Casa Alba, ministrul britanic de Externe, Jack Straw, isi manifestase ingrijorarea - intr-o nota adresata premierului Tony Blair - cu privire la faptul ca nu exista dovezi concrete impotriva lui Saddam Hussein. Mai spera, insa, in acel moment ca echipele de inspectori internationali aflate sub conducerea lui Hans Blix vor acuza Bagdadul ca nu-si respecta angajamentele.
Cu alte cuvinte, cei doi lideri erau perfect constienti ca nu dispuneau de probe suficiente pentru a convinge comunitatea internationala cu privire la iminenta unei amenintari irakiene de natura sa justifice un razboi preventiv. Nu informatiile secrete determinasera decizia politica, ci decizia politica pusese pe jar serviciile secrete, incapabile sa furnizeze "dovezile" solicitate de Washington. Cam la fel stateau lucrurile si in ceea ce priveste relatiile internationale:
"Strategia diplomatica a trebuit sa fie adaptata in functie de planificarea militara" - i-a explicat George W. Bush premierului britanic, in ianuarie 2003. Tony Blair nu a protestat. S-a multumit sa-l asigure pe presedintele american ca este "ferm" alaturi de el.
Mascarada diplomatica
Potrivit lui Phillipe Sands, in ianuarie 2003 jocurile erau deja facute in ceea ce priveste soarta Irakului. Cu toate acestea, Tony Blair a mai jucat vreo trei luni mascarada solutiei diplomatice, insistand asupra tezei ca regimul de la Bagdad are posibilitatea sa evite razboiul. La 25 februarie 2003, premierul britanic declara in fata Camerei Comunelor: "Chiar si acum, astazi, ii oferim lui Saddam sansa dezarmarii pasnice, prin intermediul Natiunilor Unite. Ii detest regimul - si sper ca cei mai multi oameni o fac -, dar chiar si acum si l-ar putea salva, onorand solicitarile ONU. Chiar si acum suntem pregatiti sa facem un pas suplimentar pentru a obtine dezarmarea pe cale pasnica."
S-a dovedit ulterior ca Saddam nu avea cum sa-si predea armele de distrugere in masa, pentru simplul motiv ca nu le avea. Decizia de a interveni militar impotriva regimului de la Bagdad era, oricum, deja luata - sustine Phillipe Sands. Intr-un comunicat oficial, Downing Street neaga aceasta afirmatie: "Premierul a angajat trupe pentru Irak numai dupa ce a obtinut aprobarea Camerei Comunelor, care s-a pronuntat prin vot la 18 martie 2003."
De o cu totul alta parere este sir Menzies Campbell, liderul in exercitiu al Partidului Liberal-Democrat. Dupa ce a citit stenograma discutiei la varf de la Casa Alba, acesta a comentat pentru cotidianul "The Guardian": "Faptul ca s-a luat in calcul posibilitatea utilizarii unui avion militar american vopsit in culorile Natiunilor Unite in speranta de a-l provoca pe Saddam Hussein spune multe despre nerabdarea de a intra in razboi. Se pare, de asemenea, ca - dupa intrevederea de la 31 ianuarie 2003 - toate eforturile diplomatice de la New York au fost o simpla formalitate." Sir Menzies Campbell a adaugat: "Oferta avansata de premier, la 25 februarie, lui Saddam Hussein a fost cat se poate de lipsita de substanta. Tony Blair are multe explicatii de dat."
Un razboi ilegitim?
In calitatea sa de expert in drept international, Phillipe Sands analizeaza in detaliu problema legitimitatii interventiei din Irak, in absenta unei autorizatii din partea Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite. Tony Blair a insistat, inclusiv pe langa George W. Bush, asupra necesitatii obtinerii unei rezolutii in acest sens: "Este o polita de asigurare"- i-a explicat el presedintelui american - "o acoperite internationala, inclusiv fata de arabi", in cazul in care lucrurile merg prost in timpul campaniei militare, sau daca Saddam joaca dur, incendiind puturile de petrol, ucigand copii sau alimentand conflicte interetnice si inter-religioase in interiorul tarii. Bush nu a parut prea impresionat de argument. A raspuns ca i se pare "improbabil sa se declanseze confruntari violente intre diferite grupari etnice sau religioase in Irak."
In ciuda eforturilor conjugate ale diplomatiei americane si britanice, dar si a unor presiuni de culise, a devenit repede evident faptul ca Administratia Bush nu va putea obtine autorizarea Consiliului de Securitate pentru o interventie militara impotriva regimului de la Bagdad. Fapt care l-a ingrijorat profund pe ambasadorul englez la Natiunile Unite, Sir Jeremy Greenstock - sustine Phillipe Sands. El noteaza, de asemenea, ca juristii de la Ministerul britanic de Externe au avertizat in repetate randuri ca, in lipsa unei noi rezolutii ONU - o invazie in Irak ar fi socotita ilegala. Directorul adjunct al Oficiului Juridic, Elizabeth Wilmhurst, a demisionat din acest motiv, dupa ce Marea Britanie a decis sa participe, totusi, la razboi. Audiata de o comisie parlamentara, Wilmhurst a declarat ca si procurorul general, Lordul Goldsmith, avusese, initial, o pozitie similara. El le-ar fi spus, la inceputul lui 2003, juristilor de la Foreign Office: "Premierul mi-a spus ca nu pot sa-i dau sfaturi, dar voi stiti ce parere am."
La 7 martie 2003, Lordul Goldsmith il avertiza pe Tony Blair ca, in cazul unei actiuni militare neautorizate de Consiliul de Securitate, Marea Britanie ar fi putut fi chemata sa dea socoteala in fata Curtii Internationale de Justitie. Zece zile mai tarziu isi schimbase, insa, complet opinia si sustinea ca o a doua rezolutie nu este neaparat necesara.

---

Despre autor: