Tabinet cu Livius Ciocarlie

Cand romanele lui Livius Ciocarlie, de la "Un Burgtheater provincial" (1985) la "Clopotul scufundat" (1988) si chiar la "& comp" (2003), au fost asimilate, in repetate randuri, jurnalului intim, confuzia era in mare parte explicabila: materia epica a ciclului fictional avea, in mod evident si declarat, sorginte autobiografica, iar pasajele confesive si autoreferentiale reveneau la tot pasul. Cand, in 2006, eseul "Batranete si moarte in mileniul trei" (Editura Humanitas, 2005) a primit premiul revistei "Cuvantul" pentru critica literara, confuzia a fost, cel putin la prima vedere, destul de socanta.
S-ar fi impus, poate, ca o idee mai buna premierea volumului ca studiu de teologie, pentru ca reflectiile pe marginea textelor bibilice, a exegezelor patristice si a raportarilor posibile la crestinism sunt vizibil mai frecvente decat cele despre Tolstoi si Daniil Harms. Si sectiunea filozofie ar fi putut inghiti, fara mofturi, cartea, care abunda in paragrafe cu si despre Socrate, Pascal, Montaigne, Nietzsche, Heidegger si Cioran. Pe de alta parte, in oricare nisa ai incerca sa inghesui volumul, rezultatul e, mereu, unul nesatisfacator. Livius Ciocarlie scrie, de fapt, dupa bunul sau obicei, al bunului plac aiurit si erudit, o carte un pic jurnal, un pic reflectie filozofica si literara, un pic autobiografie si un pic fictiune.
Intr-un interviu acordat recent unui saptamanal cultural, universitarul timisorean, mutat in ultimii ani la Bucuresti, declara ca "Batranete si moarte in mileniul trei" reprezinta incheierea socotelilor cu scrisul: "Cred sincer si integral ca n-am sa mai scriu". In acelasi interviu afirma ca "neseriozitatea e o cale sadica de salvare", adaugand, cu umor: "Daca m-as lua in serios ca scriitor ar insemna sa ma imbolnavesc de ficat". E o fraza care concentreaza formula cartii. Aceasta e o fuga permanenta din fata obligatiilor si a canoanelor constructiei literare cu schelet si schelarie pentru a ajunge, pe cai mai ocolite si mai odihnitoare, la un edificiu literar unitar. Analogia cu un pachet de carti de joc, care poate fi amestecat in orice ordine, este batatoare la ochi: "Cartea asta ar trebui citita ca un joc de carti. Sa si le amestece fiecare cum vrea". Tema centrala, a batranetii si a mortii, e un pretext pentru a scotoci prin tomurile si prin exemplele la indemana dupa metoda cautarii pe Google: unde apare cel putin unul dintre cele doua cuvinte, se incropeste si un comentariu. De fapt, asa se identifica punctele de plecare, care-i permit lui Livius Ciocarlie sa se opreasca la orice autor vrea, cat de indelung vrea. Se poate spune, dintr-o privire, ca textele clasice sunt, de departe, preferate, insa perspectiva e mereu neasteptata si subiectiva. De exemplu, evangheliile sunt analizate ca un discurs literar, jalonat cu pasaje electorale contradictorii cu rol contextual, de consolidare a crestinismului in forma sa timpurie.
Eruditul alearga mereu, pe acest traseu sinuos, intre diversele etaje ale santierului. E profesor cand vorbeste despre Socrate si Dostoievski, comentator polemic atunci cand se impotmoleste in "Noul Testament" si in exegetii acestuia, critic literar cand ia in considerare ultimele aparitii editoriale, sot mofturos si carcotas cand noteaza detalii ale vietii familiale si cititor/ privitor dezabuzat cand se ciocneste de spectacolul mass-media. Rapoartele de proportie dintre aceste paliere sunt dictate de o logica interna, invizibila in text, si notatiile despre intamplarile zilnice nu au, de multe ori, nici un sens pentru cineva strain de cercul intim al scriitorului. In acele puncte, senzatia de solilocviu se acutizeaza, odata cu impresia ca textul ar fi scris doar pentru placerea celui care scrie. Din cand in cand, micul dictator al propriei lumi ermetice face un popas si se intreaba la ce bun: "Desi prea plina de citate, e cartea unui om ajuns la o curiozitate intelectuala scazuta. Sunt felii de viata - de moarte, mai bine zis -, cu deosebirea ca le gasesc in carti".
Asalturile si retragerile mimate, apropierile prin invaluire de tinte, fie ele biografice sau culturale, si abandonurile bruste refac ritmul vital al batranetii ca stare de spirit. Aceasta e o pendulare permanenta intre entuziasm si plictiseala, intre sclipiri ale inteligentei, revarsari ale memoriei si reluari plate ale unor lucruri spuse deja. Privilegiul carturarului la senectute: a respinge, printr-un gest de dispret aristocratic, problemele care nu-l intereseaza, pastrand numai ceea ce-l priveste direct, la un moment dat.

---

Despre autor: