"Niciodata n-am fost eu cel care a atacat primul"

Marin Mincu, aveti un demon al polemicii care nu prea va da pace, intr-un cuvant sunteti un spirit revendicativ, greu de multumit si patimas. Toate astea va ajuta sa va suportati mai usor succesele si esecurile, barfele, invidiile?
In mod diabolic pentru ca, de patruzeci de ani, fara sa ezit, asa cum se cunoaste, m-am implicat in actul literar cu maxima exigenta si responsabilitate - mi s-a lipit de blazon aceasta eticheta persiflanta ca sa mi se eludeze si erodeze substanta si valoarea de scriitor.
Nu este nimic persiflant in trecatorul meu portret, este un mic truc de-a va provoca la dialog.
Si Stefan Borbely afirma ca: "Marin Mincu e subevaluat pe nedrept pe moment (partial din ratiuni umorale) si se impune o reconsiderare, chiar cu pretul bulversarii ecuatiilor linistite care au intrat deja in manuale" ("Observator cultural", nr. 2, 10-16 martie 2005).
Inca o data va spun, ca nu este nici o subevaluare. Daca incepeti dialogul cu mine cu aceasta suspiciune, ne putem opri, nu are rost sa continuam.
E mai usor, desigur, sa se recurga la aceasta modalitate dezavuanta ("umorala") decat sa mi se citeasca opera.
Intr-adevar, atacurile colegilor impotriva mea s-au amplificat pana dincolo de limita "suportabilitatii" mai ales dupa ce am avut succes literar si universitar in Italia si apoi dupa ce mi s-a conferit Premiul "Herder", adica dupa 1996, cand orice neofit ma ataca numai pentru a fi luat in seama si premiat de catre adversarii mei literari.
Acum, chiar sunteti patimas.
Eu, spirit "patimas"? Eu, spirit "revendicativ"? Cand naiba am ridicat eu sabia primul ca sa "revendic" ceva si ce anume? Daca vor fi urmarite cu atentie toate "polemicile" pe care le-am avut, se va vedea ca n-am aruncat niciodata manusa nimanui si ca toate interventiile mele asa-zis "polemice" sunt intotdeauna "raspunsuri" la provocari premeditate, incepand cu Sami Damian care ma acuza, in 1971, ca sunt "nemarxist" si "irationalist" si terminand cu Gheorghe Craciun care isi adjudeca, nonsalant, mai recent, in 2001, toate prioritatile in materie de textualism, omitandu-ma deliberat din toate bibliografiile pe care le-a intocmit grijuliu in legatura cu acest argument. Fiind angajat pe mai multe fronturi, eu consider ca am avut in mod permanent foarte multa treaba ca sa pot sa mai si polemizez. Sunt, desigur, cam intratabil cu cei care nu-mi respecta munca pentru ca nu pot sa-mi irosesc timpul, nu? Repet: in timp ce lucrez, sunt obsedat de obiectul muncii mele, de posibilitatea iminenta a esecului, de inertia lui imensa si inexorabila. Atunci nu vad si nu aud pe nimeni! In acest context agonal, cei care stau pe margine se simt brusc ofuscati de indarjirea muncii mele si de orice gest sau cuvant al meu prea angajante; chiar si daca nu-i iau in seama deloc ma taxeaza negativ, se silesc sa-mi rastalmaceasca atitudinea, scriu texte inepte impotriva-mi, incearca pe orice cai (encomiasme, pamflete, cronici, note, scrisori publice, insulte, telefoane, declaratii calomnioase, agresari fizice etc.) sa ma obstructioneze si sa ma stopeze din lucru. Eu sunt victima unor acuze infame venite de la oameni/autori carora nu le-am facut absolut nimic sau le-am facut numai bine. Tare as vrea ca macar unul dintre acesti calomniatori sa aiba curajul sa spuna public ce rau i-am facut.
In ceea ce priveste polemicile cu diversi literati, repet ca niciodata n-am fost eu cel care a atacat primul si nu-mi amintesc sa fi revendicat vreodata ceva ce nu-mi apartine. Iata, e un paradox.
Din moment ce raspundeti, inseamna ca iubiti polemica si nu vad nimic rau in asta.
Trec pentru toti literatii drept un ins extrem de "incomod", cuvant ce s-a raspandit contagios si s-a cliseizat in ce ma priveste, cum scria, de curand, Tudorel Urian, in cronica sa la Avataruri de tranzitie: "Marin Mincu demonstreaza o intratabila lipsa de suplete si de tact atunci cand spune, fara menajamente, despre alb ca este alb si despre negru ca este negru" ("Romania literara", nr. 13/5-12 aprilie 2005). Ar trebui sa fiu deci ocolit, condamnat sa traiesc intr-o izolare calugareasca. In realitate sunt vesnic bombardat cu solicitari si telefoane de la diversi autori: n-apuc niciodata sa m-asez bine la masa ca, intre doua-trei inghitituri, primesc doua-trei telefoane. N-apuc nici macar sa ma descalt sau sa ma spal pe maini, caci odata intrat pe usa telefonul zbarnaie scandalos. Inseamna ca, in ciuda "demonului" meu polemic, "socializez" destul de bine, nu?
Credeti ca sunteti provocat in permanenta?
Mie mi se pare ca multi dintre cei cu care am colaborat chiar foarte pozitiv m-au provocat expres, la un moment dat, ca sa aiba un raspuns la propriile lor dileme nerezolvate. Cand nu le-am dat "raspunsul" dorit pe loc, asteptandu-i sa se maturizeze si sa se manifeste normal, au explodat pur si simplu, atacandu-ma furibund (cum cred ca e cazul tanarului euridician Claudiu Komartin).
Probabil ca si lui ii place polemica, mai ales cea cu Marin Mincu.
Crezi ca Premiul Herder e obiectul invidiei?
Eu va citesc literatura, nu ma intereseaza cine va invidiaza.
Poate sa fie si asta, vezi reactia lui Mircea Dinescu, de pilda. El a scris, intr-un editorial din "Catavencu", in 1996, ca respectivul premiu international s-ar fi "degradat" grav pentru ca l-am luat eu. In replica, atunci cand, "reparator", i s-a decernat si lui acelasi premiu, in 1998, am scris ca, in fine, din fericire, premiul Herder si-a recapatat, iar, "prestigiul". Tot aici e de amintit si reactia ciudata a Angelei Marinescu care, cu ocazia anuntarii Premiului Herder, a publicat un articol pervers in "Romania literara".
Ce inseamna articol pervers?
Imi facea o fisa psihanalitica bizara, in loc sa se ocupe strict de scrisul meu, cum ar fi fost firesc in asemenea imprejurare.
Ce sa mai spun despre tanarul Daniel Cristea Enache care ma solicita insistent telefonic, in 2002, sa scriu despre prima lui carte de critica si, dupa ce public in "Ziua literara" o cronica extrem de elogioasa, el scrie un pamflet grobian, plin de dejectii scabroase la adresa mea. "Polemic", nu? Dar numai cand sunt atacat! Sau foarte "revendicativ", nu-i asa? Dar cum pot reactiona altfel cand sunt furat de proprietatea mea intelectuala?
Nu vedeti ca de atata timp nu pot sa va intreb nimic despre literatura pe care o scrieti? (Marin Mincu face o pauza).
Scriitor complex: critic literar, poet, prozator, eseist, jurnalist, traducator, profesor cu o prodigioasa cariera universitara in Italia si editor de poezie cu o intinsa activitate editoriala, conducator de revista si de cenaclu, sunteti o prezenta permanenta a ultimelor decenii, in literatura romana. Cu ce iluzii ati inceput sa scrieti?
Cu iluzii maxime, evident. Credeam si eu ca prin scris pot schimba lumea, facand-o mai buna. Cand am inceput sa mazgalesc hartia prima oara, cum am mai povestit, nu stiam ca voi fi scriitor. In fond, cred ca e interesant sa incepi printr-un act gratuit; nu trebuie sa scrii in mod programat ca sa devii ceva. Eram elev in clasa a X-a la liceul "Radu Greceanu" din Slatina prin 1960 si am inceput prin a scrie scrisori - la comanda - pentru niste colege indragostite de insi necunoscuti mie. Ma amuzam sa fac acest lucru cu totul nevinovat, intrucat ele spuneau ca nu se pricep sa-si scrie scrisorile de amor si atunci le incropeam eu dupa ce imi destainuiau unele amanunte semnificative in legatura cu destinatarul. Imi compuneam o identitate feminina corespunzatoare - in functie de protagonista - si comiteam un fel de transfer de autenticitate, ca sa zic asa. (Acum imi dau seama ca poate de aici mi-a ramas, in scrisul meu, ca o componenta personala constanta, obsesia autenticitatii, dincolo de orice insert teoretic sosit dupa aceea, in perioada italiana). Le faceam nu prea lungi; scrisorile de amor trebuie scrise economicos, doar atat cat sa percuteze orgoliul erotic al celuilalt. Dar eram foarte serios in aceasta munca de seducere prin transfer si sufeream alaturi de subiectul angajat in drama, ca Cyrano. Ce iluzii de "scriitor" imi faceam atunci? Nu stiu.
Ati povestit in "Intermezzo" despre asta.
Da. S-ar spune ca eram un seducator si, firesc cred, imi era prescris sa traiesc drama seducatorului. E un paradox al autenticitatii artistice; nu trebuie sa fii totdeauna autentic (in sens literal), ci sa ai o anume intuitie virtuala prin care sa faci un transfer de autenticitate, chiar si asupra ta insuti. Asta nu inseamna sa fii un impostor, nicidecum. Cu cat te transpui mai mult in ipostaza dorita, cu atat ti se cere mai mult. Si nu esti iertat de nimeni, mai ales daca obtii oarecare rezultate. Daca ai apucat sa scrii ca s-ar putea sa mori, trebuie neaparat sa mori sau sa fii vazut pe moarte de catre ceilalti, altfel te urasc. Totdeauna, ceilalti devin niste vampiri care vor sa-ti suga sangele si esti obligat sa te aperi, precum bietul Dracula in locul caruia m-am situat, de asemenea, incercand sa-i reconstitui jurnalul autentic. Cum cei din jurul tau, in general, n-au prin cine sa se exorcizeze, trebuie sa te sacrifici si sa le faci acest serviciu.
Sacrificiu care costa.
Revenind la debutul epistolar din liceu, in fond, e stiut ca si Ovidiu a scris Heroides - care contine scrisori intime catre amanti celebri - punandu-se in locul "eroinelor" sale.
De multe ori, dupa intensitatea angajarii dumneavoastra in scris, dati senzatia ca si in literatura lupta trebuie sa fie "pe viata si pe moarte", ca totul se reduce la aceasta lupta. Mentineti aceasta miza?
Dar daca nu e lupta adevarata cu tine insuti si cu ceilalti, atunci ce e? Un simplu protocol monden? Se poate, insa asta nu ma convinge, deoarece reduce totul la un spectacol minor cu masti de hartie care lasa impresia fada a unui simulacru jalnic. Poate ca eu sunt posedat de acest sentiment agonic al vietii si literaturii ce se manifesta la mine mai accentuat, ca un reflex al trairii intense din copilarie, reflex combativ ce l-am simtit implantat adanc in constiinta locuitorilor din zona Slatinei din care provin. Tin minte ca, in clasa a doua, eram foarte timid cand ne dadeam pe gheata in "recreatie", in curtea scolii Clocociov si ne intreceam, frisonati, cine reuseste sa alunece mai mult pe luciul periculos fara sa cada. Fiindca am reusit sa castig o intrecere, la un moment dat, din invidie, un baiat mai mare mi-a luat caciula din cap si a trantit-o cu rautate pe jos. Aceasta agresare gratuita m-a paralizat instantaneu. Atunci, in acea clipa atat de umilitoare, am realizat fulgurant ca nu trebuie sa las lucrurile sa se sfarseasca oricum si ca nu am voie sa ma comport in mod las; asa ca, pe loc, imediat, ne-am inclestat in lupta, adica ne-am "batut" violent in fata celorlalti pana cand agresorul a trebuit sa se dea infrant.
Vad ca faceti la fel si in literatura.
La fel, si in literatura, dupa cum se stie, cu diferentierile inerente, a trebuit sa raspund cu fermitate la atatea provocari. De foarte multe ori si aici "mi s-a luat caciula din cap" si mi-a fost jucata in picioare (de un Paul Georgescu, de un Florin Mugur, de un Sami Damian, de un Dumitru Tepeneag, de un Cristian Tudor Popescu etc) sau a fost ascunsa in pliurile critice ale unor colegi mai "mari" (Al. Paleologu, Eugen Simion sau Nicolae Manolescu) fara sa se recunoasca agresiunea premeditata si raptul perfid de idei. Atunci a trebuit sa ma lupt de unul singur pentru a echilibra situatia.
Ati pierdut vreo lupta?
Dupa aparente, se pare ca n-am pierdut nici o lupta. Dar apoi au urmat loviturile sub centura (puse la cale de adversarii mei in Italia, la Universitatea Ovidius, la Cenaclul Uniunii etc.) parate cu mare dificultate si de aici mi s-a tras, probabil, si faima desarta de duelgiu temut.
Ceea ce este grav se leaga de faptul ca lumea literara s-a enervat pe (ne)drept de victoriile mele repetate, obtinute in asa-zisele polemici si m-a taxat nediferentiat drept un "revendicativ patimas", asa cum m-ai numit si dumneata, preluand deliberat ecouri ale unor barfe ignare... Este aceasta o modalitate foarte ambigua de a ma scoate din joc, printr-o etichetare falsificatoare. Daca ti s-a acreditat spontan un anume "defect" fizic (de exemplu ca schioapeti sau ca esti daltonist), nici nu mai conteaza ca ai castigat doua premii literare in Romania, trei premii importante in Italia si, pe deasupra, si Premiul "Herder". Ba chiar de aia trebuie sa patesti/suporti orice batjocura fiindca ai indraznit sa castigi aceste premii inaintea altora!
Prea mult vorbiti despre aceste premii, Marin Mincu. Eu vreau sa vorbiti despre scris, despre carti. Premiile raman intr-o biografie a dumneavoastra salvatoare, pe cand cartile circula, se citesc, se retiparesc, au o viata mai lunga, mai vie.
In general, cum s-a spus de catre Tudorel Urian, am fost transformat intr-un fel de mutant-sperietoare ce mi-a substituit total opera ("Rareori obiectiile care il vizeaza pe Marin Mincu au vreo legatura cu opera sa"). Intr-un fel, asa s-au petrecut lucrurile si cu Heliade care e un mare scriitor, dar a fost neglijat ca poet (cel mai important inainte de Eminescu) si ca prozator (anticipator genial al lui Caragiale), intrucat s-a retinut mai ales biografia palpitanta a actantului existential. E mai usor sa elimini pe cineva din competitie, inventandu-i o hiba mizera care n-are legatura cu obiectul literar propriu-zis. Desi deja de trei ani, Octavian Soviany a publicat o carte de critica ("Experiment si angajare ontologica", editura "Gramar", 2002) in care se ocupa de scrierile mele, analizand nuantat prioritatile literare si ideile ce-mi apartin (in primul rand textualiasmul si autenticitatea scriiturii), nimeni nu vrea sa tina cont de existenta acestei exegeze, fiind si mai tare invidiat tocmai pentru ca a aparut asa ceva. Din ceea ce-au scris despre mine Stefan Borbely, Livius Ciocirlie, Alexandru Condeescu, Irina Mavrodin, Ion Pop, Gabriel Dimisianu, Romulus Munteanu, Laurentiu Ulici, Octavian Soviany, Ioan Buduca, Adrian Dinu Rachieru, Cornel Ungureanu, George Popescu, Constantin Pricop, Luca Pitu, Mircea Popa si altii se pare ca detin anumite prioritati incontestabile in contextul literar postbelic pe care nu sunt dispusi sa le recunoasca nici Eugen Simion si nici Nicolae Manolescu. Cand, inainte de '89, regretatul Mircea Zaciu (in comisie de concurs cu Constantin Ciopraga si Alexandru Piru) mi-a facut un referat ultraelogios, cu ocazia candidaturii mele pentru un post de conferentiar la Universitatea din Bucuresti (pe care l-a castigat glorios "ilegalistul" Vicu Mandra!), a adaugat acolo ca nu din cauza pilelor politice ale lui Vicu Mandra n-am fost eu admis, ci din cauza opozitiei tacite eficiente a unor universitari ca Eugen Smion si Nicolae Manolescu, ce n-au acceptat sa-i concurez, in aceeasi facultate, cu "energia" mea mai "tanara" (Textul lui Mircea Zaciu se poate citi in primul sau al doilea volum din "Jurnalul" sau). Intuitia lui Mircea Zaciu s-a verificat mai concret, in anul 2000, cand Nicolae Manolescu, aflat in postura de presedinte de comisie de concurs pentru un post de profesor la care candidam si eu din nou (de data asta avand-o contracandidat pe doamna Curticeanu, sotia consilierului intim al lui Ceausescu), a tras astfel sforile ca respectivul concurs mai bine sa fie anulat decat sa-i devin coleg la Facultatea de Litere din Bucuresti. Am constatat ca cel mai tare s-au suparat pe mine criticii Manolescu si Simion, mai ales dupa ce - asimiland o alta metodologie critica la Torino pe care am promovat-o, intre 1978-1989, si in spatiul autohton - le-am amendat clamoros impresionismul lor congenital. Aceasta convingere mi s-a accentuat, cumva, dupa ce Mircea Martin a afirmat (cand m-a prezentat, anul trecut, la prelegerile de la "Cuvintul") ca sunt cel care "a inventat si sustinut, la noi, textualismul".
Dar nu vi s-a negat vehement niciodata acest "act de proprietate..."
Atentie, Mircea Martin imi recunostea "proprietatea critica" asupra unui concept pe care l-am introdus in circulatie la noi, intr-o forma personala (cum a subliniat si Octavian Soviany). Onestitatea publica a criticului mi-a adus aminte ca, in mod ciudat, Nicolae Manolescu s-a scandalizat enorm cand am publicat Eseu despre textul poetic II, in 1986, scriind o cronica-pamflet la cartea aceea in care aplicam cel mai firesc metoda textualista pe materia poetica optzecista (adica pe o portiune literara asupra careia impresionismul nu mai reusea nici un impact critic). Tot in acea "cronica" i-a incitat vehement pe optzecisti impotriva-mi, intrucat acolo imi amendam eu insumi propria-mi metoda care devenise, dupa aproape zece ani, un simplu mecanism textualizant la care recurgeau, nediferentiat, poeti din toate promotiile. Deodata, dupa acest semnal al lui Manolescu, desi anterior erau foarte doritori sa-i "textualizez", optezecistii au inceput sa ma atace prin Cartarescu (despre care scrisesem ca e mai degraba "textier" decat "textualist"), Craciun (pe care nu-l "textualizasem" la prima lui carte intrucat mi se paruse foarte plictisitor) si Lefter (suparat ca nu-si terminase cartea despre optzecisti si i-o luasem inainte prin "Eseu II"). Evident ca, asa cum am mai spus, in critica, nu mai ajunge, inca de la G. Calinescu, sa te sprijini doar pe laxul impresionism. Cel mai ridicol a devenit Eugen Simion care, desi nu pricepea nimic din textualism, la un moment dat, sustinea si el, mimetizandu-ma, ca Mircea Horia Simionescu este un "prozator textualizant" ca dupa aceea, intr-un numar recent din "caiete critice", dedicat Generatiei 2000, sa se apuce ilar sa rezume meticulos "continutul" poeziei fracturistului Marius Ianus, revenind astfel - cum era de asteptat - la procedeele cunoscute ale maestrului sau direct, Alexandru Piru. Evident ca tot ce-am raspuns la aceasta intrebare va fi total eludat ca adevar verificabil si-mi va fi imputat tonul, in mod stereotip, ca atitudine "revendicativa" si la fel de "patimasa".
Ma convingeti din ce in ce mai mult ca sunteti si patimas si revendicativ, dar asta probabil il mentine pe scriitorul care sunteti intr-o alerta creatoare extrem de productiva.
In fine, nu cred ca trebuie sa ne luptam intre noi "pe viata si pe moarte in literatura", ci trebuie sa ne luptam pentru literatura romana in lume, fiecare atat cat poate. Eu cred ca am incercat sa ma achit - pe cat mi-a stat in putinta - de aceasta datorie, atat in Romania cat si in Italia.
Singur ati afirmat ca multi va recunosc meritele. Sunt altii care vi le contesta. E firesc pentru tot ce inseamna arta.
As dori ca toti colegii mei care ma satanizeaza atat sa faca si ei macar cat am facut eu. Dincolo de alte consideratii inutile, cutuma culturala europeana ne obliga sa ne recunoastem reciproc meritele.
Sunt de acord.
Sa nu ramanem fixati in meteahna balcanica, umbland cu delatiuni murdare de la Paris la Bucuresti sau de la Bucuresti la Viena. Repet, ca sa se stie: cand am luat Premiul "Herder", am fost calomniat cu un scop precis cu texte murdare in revista "Catavencu", care au fost publicate concomitent si in nemteste si au fost trimise deliberat la juriul premiului din Germania de catre conducerea Uniunii Scriitorilor din Romania, in intervalul de cinci luni dintre anuntarea invingatorului si festivitatea de premiere, in vederea unei retrageri iminente a Premiului.
Din fericire, seriozitatea nemteasca nu a putut fi indusa negativ de marsavul scenariu dambovitean.
Marin Mincu, din pacate spatiul nu mi-a permis continuarea acestui dialog, dar el va putea fi incheiat altadata, cand poate veti fi dispus sa vorbiti mai mult despre cartile dumneavoastra, lasandu-i si pe cei care va pretuiesc si pe cei care va contesta sa-si poarte sentimentele in liniste.

---

Despre autor: