Flaubert spune intr-o scrisoare catre Louise Colet din 1853 ca, in esalonul literaturii, critica literara este ultima piesa, atat ca forma, cat si ca valoare morala; o suta de ani mai tarziu, Eugene Ionesco declara in convorbirile sale cu Claude Bonn
Flaubert spune intr-o scrisoare catre Louise Colet din 1853 ca, in esalonul literaturii, critica literara este ultima piesa, atat ca forma, cat si ca valoare morala; o suta de ani mai tarziu, Eugene Ionesco declara in convorbirile sale cu Claude Bonnefoy (1966) ca "pentru a fi scriitor trebuie sa ai talent, pentru a fi critic trebuie sa ai geniu". Pe cine sa cred? La drept vorbind, cred ca nici unul nu are dreptate, chiar daca ultima asertiune ar trebuie sa ma flateze. Flaubert face o ierarhie a genurilor literare, ceea ce, in principiu, este o eroare pentru ca nu geniul in sine are valoare, ci numai acela care il foloseste. O fi poezia regina artelor, dar, iata, de aproape o suta de ani poezia lupta sa supravietuiasca. Si, apoi, pentru ca poezia sa ramana pe primul loc al esalonului literaturii trebuie sa vina cineva, cu geniul lui, s-o impuna ca atare. Pe scurt: esaloanele literaturii nu sunt decat forme moarte, fara aceste genii imprevizibile, incontrolabile si turbulente care apar si dispar in literatura stricand mereu regulile. Avea dreptate G. Calinescu: cand apare geniul, regulile se dau la o parte rusinate. Sau tac, sau dispar pur si simplu.
Nu-l pot accepta, din pacate, nici pe Eugene Ionesco. Mai intai, nu stiu daca a spus-o serios. In al doilea rand, daca a spus-o, nu are dreptate pentru ca geniul apare rar intr-un secol si uneori nu apare deloc. In acest timp, criticul isi vede de treaba lui. Ca si scriitorul, de altfel. Amandoi au nevoie de talent si, mai ales, amandoi trebuie sa stie sa-si puna talentul la treaba. Pentru a face un paradox as zice: cand este vorba de literatura, toti avem talent, numai unii stiu insa sa-l foloseasca si sa transforme un har, o vocatie, o disponibilitate intr-un instrument al creatiei de anvergura. Ceilalti pregatesc studii, fac teze de doctorat, promoveaza, capata distinctii si functii pe merit sau nu, pot fi sau nu utili profesiunii lor.
Geniu? Nu. Criticul ajunge, din pacate, rar, foarte rar la conditia genialitatii. In literatura romana numai G. Calinescu a avut geniu. Un geniu, cum am spus de atatea ori, risipitor, balcanic, cu unele note teatrale si cu o capacitate de expresie care pe mine unul nu inceteaza sa ma uluiasca ori de cate ori il citesc. Imi vine sa strig: cum este posibil? Nu cunosc un caz similar in profesiunea noastra. Saint-Beuve? Nu, autorul Cozeriilor de luni nu are geniu. Are de toate, dar nu are nebunia geniului. Impresionistii? Nici vorba, au talent cu carul, au o fantezie inteligenta, sunt scriitori de clasa, voiajeaza in jurul operei asa cum s-ar plimba, in vapor, in jurul unei insule. Singurul care imi da impresia ca este vizitat, uneori, de un zeu de sus este Thibaudet. "taranoiul" de Thibaudet, surprinzator, direct pana la brutalitate in opinii, original fara a fi cu dinadinsul original, in fine, Thibaudet cu gustul lui pentru categorii limpezi in domeniul spiritului si cu vointa lui de a pune ordine acolo unde nu exista, in fapt, decat cazuri particulare (literatura). I-am zis "taranoii nu pentru a-l insulta, ci pentru a marca o dimenisune care-mi place enorm la el, ca si la G. Calinescu: vocatia directitatii, gustul pentru propozitiile clare, credinta lui, nestramutata, ca adevarul exista in ciuda atator probe ca adevarul nu este decat o suma de aproximatii.
Voiam, in fapt, sa spun ca in lumea oamenilor care scriu bine, oameni inteligenti, oameni de gust si oameni de opinie, sunt unii care sar din rand, care gandesc intr-un fel si, dupa un timp, observam ca literatura din epoca incepe sa gandeasca intocmai ca ei. Thibaudet este unul dintre ei. Avea geniu? Sincer vorbind, nu stiu. Am doar o vaga si simpatica banuiala. imi amintesc la timp ca filosoful Noica socotea critica literara o disciplina inferioara pentru ca nu ajunge la concepte, cu alte vorbe: nu ajunge la filosofie. Am contestat in mai multe randuri aceasta idee bazandu-ma, in primul rand, pe G. Calinescu. Nu are concepte? Inainte de le numara in opera, asa cum numara Pristanda steagurile Primariei, sa spun ca speta cea mai detestabila in disciplina noastra (critica literara) este aceea a oamenilor cu prea multe concepte. Acestia sunt mai totdeauna suspecti si cat se poate de plictisitori. Ei au bibliografie sufocanta cand este vorba de conceptele criticii, dar nu sunt in stare sa spuna da sau nu despre un poem incendiar care tocmai a aparut, un poem scris de un tanar barbar. Cand Tudor Arghezi a publicat, in 1910, poemul, de nu ma insel, "Ruga de seara", G. Ibraileanu a scris in "Viata Romaneascai: nu stiu daca ne aflam in fata unui geniu sau a unui dezaxat!... Dilema cinstita, dilema de critic literar autentic. A trecut un veac de atunci si critica literara continua sa raspunda la aceasta chestiune. Conceptele ne ajuta sa nu ne ratacim in preajma capodoperei, dar nu ne ajuta sa justificam existenta estetica a copodoperei. Mai trebuie criticului ceva pentru a transa dilema lui G. Ibraileanu...
Revin: are criticul literar nevoie de geniu, cum zice (serios sau insinuant) Eugene Ionesco? Dupa o lunga chibzuinta am ajuns la concluzia ca, pana la geniu, criticul are nevoie de multe alte calitati caci, pana sa ajunga la Dumnezeu, il mananca si pe el sfintii.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.