Originalitatea schizoidiei

Schizofrenia este o boala psihica grava, din familia psihozelor. Vulgarizand, ea inseamna pentru subiectul bolnav decuparea realitatii in doua: o parte buna, launtrica, loc al refugiului delirant, si o secventa rea, lumea exterioara, spatiu al tensiunii si conflictului, din fata caruia este recomandabila retragerea. O forma nepatologica a schizofreniei, varianta sa atenuata, neclinica, este schizoidia. Insul schizoid nu este propriu-zis bolnav de schizofrenie, dar poseda o latenta primejdioasa, care poate degenera in decompensare psihotica de tip schizofren. Schizoidia este o atitudine ciudata, un comportament alterat, dar totusi functional. Subiectii schizoizi sunt antipatici si dificili pentru cei cu care vin in contact, insa dau randament social si pot trece neobservati in masa generala a nevroticilor obisnuiti.
Trasaturile schizoidiei se regasesc, de pilda, la unii emigranti. Personajele in cauza si-au parasit tara de bastina din diferite pricini: uneori politice, frecvent de ordin economic, mai rar din ratiuni profesionale sau sociale. In perioada comunista, esticii europeni plecau (sau fugeau) in Occident din motice politice indubitabile. Emil Cioran a ramas in Franta postbelica pentru a scapa de prigoana bolsevica. Dupa 1990, 99% din cauzele emigrarii au fost de tip economic. Foarte putini au plecat in Vest din motive profesionale (matematicieni, fizicieni, medici, alti cercetatori care nu se puteau realiza in tara de origine din pricina mizeriei si subdezvoltarii invatamantului etc.).
Oricum ar fi, o marca a sanatatii mentale a celor plecati "de-acasa" este modul de raportare la ceea ce au lasat in urma. Majoritatea emigratilor au cautat sa se adapteze cu eficienta noilor conditii socio-economice. Daca au plecat dintr-un loc unde nu le era bine, au incercat "sa uite" trecutul neplacut si sa faca fata provocarilor prezente. De aceea, nici nu e de mirare ca s-au indepartat afectiv de spatiul lingvistic-cultural de provenienta. Acesta nu mai conta, nu mai era actual, ii stanjenea in lupta cotidiana cu o adaptare dificila etc.
Unii emigranti chiar si-au amplificat "ura" fata de origini. Fie n-au mai vorbit deloc despre radacinile lor, fie le-au blestemat constant, devenind victime ale binecunoscutei uri de sine ce-l urmareste pe ins cu greutatea stigmatului. Altii, dimpotriva, desi "au reusit" in noua tara, integrandu-se aparent in corpusul social, au ramas lipiti afectiv de trecutul si patria-muma. De exemplu, traiesc in Statele Unite, dar cu sufletul, cu partea rea a sufletului, sunt permanent prezenti in Romania. Ei sunt la curent cu tot ce se intampla, citesc presa, polemizeaza nesfarsit si resentimentar pe nenumarate forumuri ale net-ului, urmaresc posturile tv romanesti prin satelit, iar uneori mai dau cu rosii cand politicieni mioritici ajung in vizite oficiale peste ocean s.a.m.d.
Ei bine, acestia din urma cred ca sunt insi atinsi de schizoidie. Se pare insa ca avem de-a face cu o formula originala a acestei latente non-maladive, caci in cazul lor realitatea este buna, prezentul este OK, in vreme ce trecutul ii supara, dar acest trecut este chiar sufletul lor, este permanenta afectiva care ii chinuie pana la depresie. De aici, poate, si ranchiuna, cinismul, suficienta si resentimentul mesajelor de pe forum - atunci cand nu este vorba efectiv de mediocritate.
Dar stau si ma intreb: daca le este chiar atat de bine acolo unde sunt, in lumea "normala", de ce oare le mai pasa de intamplarile si personajele Mioritei? Poate pentru ca schizoidia lor se apropie de clipa magica a decompensarii psihotice...

---

Despre autor: