Omagiu Elisabetei Rizea

Cat de putin se vorbeste, din pacate, despre rezistenta anticomunista din Romania! Cati romani cunosc faptul ca rezistenta anticomunista din munti a fost cea mai indelungata dintre toate tarile aflate sub ocupatie comunista? Cate manuale povestesc despre eroii luptei fara speranta a partizanilor din munti? Cati parinti le vorbesc copiilor lor despre cei care au luptat impotriva comunistilor, cu arma in mana, pana la inceputul anilor '60? Numele lor, din pacate, sunt mult mai putin cunoscute decat numele celor care i-au prigonit. Pilda lor este necesara pentru aceia care se indoiesc de virtutile combative ale romanilor. Este drept ca ei au fost putini prin comparatie cu fortele carora li se opuneau si nu au reusit sa abata istoria de la traiectoria ei atat de potrivnica destinului romanesc. Dar, spre deosebire de putere, eroismul nu este intotdeauna de partea celor care inving. Victoriile, pana la urma, nu se judeca numarand mortii de pe campul de batalie, ci mersul istoriei. Iar din acest punct de vedere putem socoti ca invinsii, ucisii, incarceratii si torturatii anilor cincizeci sunt, de fapt, adevaratii invingatori.
Pentru ceea ce a facut in perioada rezistentei franceze, Jean Moulin este, dupa Ioana d'Arc, martirul care se afla pe buzele tuturor francezilor. Ce stim noi astazi si cum ii pretuim pe martirii rezistentei anticomuniste? Romania a avut cea mai ampla, cea mai sangeroasa si cea mai indelungata rezistenta anticomunista. In Romania au activat nouasprezece centre de rezistenta, dintre care unele au luptat pana la inceputul anilor 60. Ele au fost raspandite pe intreg teritoriul tarii, cuprinzand mii de luptatori din categorii sociale diverse, de la ofiteri ai armatei romane, pana la preoti, intelectuali, muncitori si tarani. Ultimul partizan din Romania a fost un taran, Ion Banda, impuscat de Securitate, in munti, in Banat, in anul 1962. N-ati auzit de el, nu-i asa?
Am crescut la Focsani, in Vrancea. In istoria acestor locuri ar trebui sa se vorbeasca despre grupul Vrancea al ofiterului Mihai Timaru si al fratilor Ion si Cristea Paragina, grup care a activat in anii 1948-1951 si ai carui membri, atunci cand nu au fost ucisi in ambuscade sau executati in detentie, au fost condamnati la inchisoare pe viata, fiind eliberati abia in 1964. Ar trebui sa se vorbeasca despre rezistenta taranilor de la Rastoaca, Suraia si mai ales de la Vadu Rosca, unde impotrivirea lor a lasat in urma, in dimineata zilei de 4 decembrie 1957, noua morti si patruzeci si opt de raniti. Am invatat la scoala despre Vasile Roaita, care a fost impuscat in timp ce tragea sirena Uzinelor Grivita si care din martir comunist s-a transformat in agent al Sigurantei. Dar in manuale nu scrie si nimeni nu stie nimic despre Ene (Ionut) Cristea, care a tras clopotul la Vadu Rosca pentru a chema taranii la razmerita si care nu s-a oprit, murind cu mainile inclestate pe franghie pe cand clopotnita era ciuruita de mitraliere.
Pentru a constientiza toate acestea e nevoie nu doar de smerenie si de o buna informare, este nevoie de vointa politica si de gesturi politice pe masura. Cred ca un astfel de gest ar fi ridicarea, in fata Casei Presei, a statuii Elisabetei Rizea, chiar pe postamentul pe care comunistii il asezasera pe Lenin.
Elisabeta Rizea este un simbol al dragostei de libertate tocmai pentru ca a fost o femeie simpla, crescuta crestineste intr-o familie de tarani si a fost condamnata la moarte pentru credinta ei. A fost torturata, tinuta in lanturi, a supravietuit tuturor acestor cruzimi, si-a trait martiriul cu demnitate si batranetile cu discretie. Singura ei aparitie publica a fost alaturi de Regele Mihai, care a vizitat-o la ea acasa si caruia Elisabeta Rizea i-a purtat devotament toata viata. Elisabeta Rizea a murit in 2003. S-ar putea crede ca e prea devreme pentru a-i cinsti memoria in acest fel. Tocmai de aceea, insa, pentru ca ea face parte - asa cum sunt si tinerii ucisi in 1989 - din mortii nostri cei noi, suntem cu atat mai raspunzatori prin ceea ce facem. De aceea socotesc ca acest gest monumental, si la propriu, si la figurat, ar trebui facut.
Exista un grup de initiativa care strange fonduri pentru ridicarea acestui monument dedicat Elisabetei Rizea. Faptul ca aceasta initiativa a fost demarata acum mai multi ani si inca nu a fost finalizata este o vina care apasa pe umerii nostri. Este momentul ca Guvernul, Primaria Capitalei sa intervina, sa acopere diferenta de bani si monumentul acesta sa fie realizat cat mai repede.

---

Despre autor: