Artisti contemporani competitivi: Virgiliu Parghel

L-am intalnit pe Virgiliu Parghel, in urma cu cateva saptamani, la expozitia sa de la Art Jazz Club, inconjurat de foarte multi colegi si prieteni. Unii dintre ei au inceput, la un moment dat, sa-i faca semne disperate sau sa-l sune la telefonul mobil, dandu-mi de inteles ca le-am rapit prea mult din bucuria intalnirii cu acela pentru care, cum aveam sa aflu, "una din dramele confratilor de breasla (se intelege, si ale sale!) este tradarea in sentimente". "Artistii lucreaza cu ardoare", a continuat Parghel. "Ar fi normal ca, oferind toata dragostea, pentru ca noi oferim toata dragostea muncii, sa primesti o recompensa la fel de mare care sa acopere investitia afectiva. Eu tin foarte mult la mestesug, dar e foarte costisitor. E ca o amanta de mare lux. Stiti ce au reusit sa faca romanii? Sa infometeze aceasta amanta si s-o aduca in zdrente. Sunt pictori care lucreaza cu materialele (uleiurile) din studentie. Daca te uiti bine prin galerii, vezi cele mai proaste panze sau cele mai ieftine sasiuri. Iar noi suntem la granita Uniunii Europene care este o superproducatoare de materiale de pictura".
Este vizibil emotionat de revederea celor apropiati, de contextul evenimentului, de spatiul reinviat, din fericire, care le era foarte drag inainte de '89, devenit acum "un loc in care muzicienii, plasticienii, scriitorii, actorii se intalnesc fara cenzura". Incerc sa aflu cum vede fenomenul pietei de arta de la noi. Pictorul, care are si calitatea extraordinara de a spune lucrurilor - bune sau rele - pe nume, simte nevoia sa-mi vorbeasca despre hartoapele comunicarii intre oameni, in sanul breslei sau... "In aceasta departare estica, noi avem tendinta sa construim ziduri intre noi, sa impartim orasul in bariere, in gasti, in zone mai mult sau mai putin importante, fara a lua in seama si spiritul orasului. Fiindca in Bucuresti exista o spiritualitate care respinge, sufera, traieste, promoveaza, creste si hraneste niste fiinte. Pe de alta parte, orasul nu este o fiinta moarta, o ingramadire de case, ci o fiinta vie, care produce in fiecare an evenimente, civilizatie. Si Bucurestiul traieste o reintorcere la cultura; este revigorarea fiintei. De 13 ani, de cand am revenit in Bucuresti, am constatat si constat ca, in ciuda pierderilor, castiga enorm, pe zi ce trece, orasul. Unul dintre castiguri ar fi indaratnicia cu care tagma artistilor traieste, supravietuieste si produce evenimente", comenteaza cu tristete amara sau facand haz de necaz. "Dar dezamagirile nu-i ocolesc. Iata de ce artistii se refugiaza in ateliere, se ascund parca de lume, autoexilandu-se in categoria acelora care refuza sa se mai ocupe de mestesugul lor. Pentru ca nu primesc nici un fel de raspuns la dragostea lor. Artistul tanjeste dupa apreciere, dupa orice cuvant facut sa-l mangaie si care poate trezi in el insule de energie. Dar cum sa evoluam noi in arta, cand aproape in prea multe domenii - invatamant, industrie, agricultura, Parlament, Presedintie, nu evoluam decat cu mici exceptii, si de obicei suntem dezamagiti. De ce am vrea ca piata artei sa evolueze brusc?! Eu am totusi speranta ca acest lucru se va petrece brusc. Se pare insa ca nu a venit timpul. Cred insa ca noua ne trebuie o inundatie nationala. Romania ar trebui inundata de un tsunami care sa ne rada de pe fata pamantului, ca sa ne revenim, sa construim bine de la inceput, fiindca noi am mers tot timpul pe improvizatii". Este apocaliptic, ii raspund. "Este apocaliptic, dar regenerativ; este ca o clisma nationala, pentru ca altfel nu avem nici o sansa, nu putem face nimic; asteptam zadarnic".
Il restitui pe Virgiliu Parghel prietenilor, cu sentimentul ca artistii, creatori de frumos, de valori de patrimoniu, pot anihila ceea ce este urat si intunecat in lumea noastra. Altfel cum s-ar mai explica "indaratnicia" cu care tagma lor traieste, supravietuieste si lucreaza cu ardoare.

---

Despre autor: