Dezastrul european al lui Blair

Cand cetatenii din Franta si Olanda au respins proiectul de Constitutie al Uniunii Europene, lumea a stiut ca proiectul european se confrunta cu mari probleme. Batalia dura care s-a dat saptamana trecuta asupra viitorului buget al Uniunii a confirmat acest verdict din plin. De asemenea, a facut ca finalul de mandat al presedintiei Marii Britanii a Consiliului Europei sa fie unul destul de dezolant, confirmandu-se astfel reputatia pe care aceasta si-a castigat-o, de oaie neagra. Cetatenii francezi si olandezi nu au spus niciodata de ce au votat impotriva proiectului de constitutie a UE. Dar multi comentatori considera ca acestia au protestat astfel impotriva a ceea ce ei au preceput drept o admitere precipitata a noi zece state membre in Uniune, majoritatea unele dintre cele mai sarace state din Centrul si Estul Europei. In particular, votantii din cele doua tari s-au temut ca isi vor pierde locurile de munca in fata hoardelor de emigranti din Est, fapt exemplificat la vremea respectiva prin imaginea devenita arhicunoscuta, a instalatorului polonez care munceste pe bani mai putini.
Acum insa cele 25 de state membre trebuie sa gestioneze consecintele financiare ale extinderii, nu doar in ceea ce priveste dimensiunea bugetului Uniunii Europene pentru urmatorii sapte ani, dar si in ceea ce priveste care vor fi beneficiarii si cine vor fi cei care vor plati. Conform traditiei, o buna parte a bugetului mergea pana acum fie la agricultura, fie la dezvoltarea unor regiuni. Practic, acest lucru insemna acordarea de sume foarte mari de bani atat marilor producatori agricoli - cum este Franta, cat si statelor membre mai sarace - precum Grecia si Portugalia. Iar noile state membre s-au asteptat sa aiba beneficii substantiale de pe urma acestui sistem al UE.
In trecut, marele perdant al sistemului UE, in ceea ce priveste termenii bugetari, a fost Marea Britanie. Astazi, situatia s-a schimbat in trei privinte. Politica fermiera a UE a inceput sa fie reformata, iar cota sa parte la bugetul UE a scazut de la 60% la 40%; Marea Britanie s-a bucurat, timp de mai multi ani, de o crestere economica rapida si semnificativa, mult mai mare decat a altor state, astfel incat acum este una dintre cele mai bogate tari din UE, chiar si in comparatie cu Franta si Germania; noile state membre sunt mult mai sarace chiar si decat cele mai sarace dintre vechile membre.
In urma cu sase luni, cand au inceput negocierile, a fost randul Marii Britanii sa preia presedintia Consiliului European. Premierul Tony Blair a socat lumea politicii europene cand a afirmat, in fata Parlamentului European, ca este "un pro-european convins". Acesta a fost mesajul la care sperasera prietenii europeni ai Marii Britanii si pe care il astepasera din momentul alegerii lui Blair, in 1997. Desigur, premierul britanic nu si-a exprimat nici macar o data afilierea la familia europeana in Marea Britanie in ultimii opt ani.
De vreme ce Albionul a fost unul din cei mai insistenti avocati ai extinderii UE catre Europa Centrala si de Est, ar fi fost de asteptat ca Guvernul Blair sa isi fi dorit sa fie la fel de generos cu nou-venitii si in cadrul negocierilor pentru bugetul Uniunii.
La inceput, Executivul britanic a parut ca opteaza pentru aceasta strategie. Contrar tuturor asteptarilor, s-a trezit intr-o postura avantajoasa din punct de vedere moral, oferind, in schimbul renuntarii la pozitia sa inflexibila, o parte din rabatul sau de la bugetul Uniunii, insa numai in contexul in care restul statelor membre (mai precis, Franta) aveau sa consimta la revizuirea politicii agricole a UE. A durat ceva pana cand britanicii au inteles ca, de vreme ce presedintele Jacques Chirac este un sef de stat marioneta, care isi va pastra functia, dar nu si puterea, pana in 2007, nu se afla in postura de a incheia un astfel de acord.
Asadar, cand britanicii s-au trezit la crunta realitate, s-a ajuns la un final lamentabil al negocierilor, caracterizat de oferte ilogice, destinate in principal salvarii ingustelor interese britanice, preponderent in detrimentul noilor state membre.
Este concluzia trista a unei presedintii preluate in urma cu sase luni, cand Blair a sustinut ca este "un pro-european convins". Blair este in favoarea Europei, dar nu in favoarea acestei Europe. El doreste sa faca parte dintr-o Europa politica, insa numai in conditiile in care celelalte state membre vor urma modelul britanic de reforma sociala si economica.
Problema consta in faptul ca reforma economica si sociala constituie responsabilitati pur nationale, care nu tin de competenta Uniunii; daca va exista o reforma sociala si economica in Franta si Germania, aceasta decizie apartine in exclusivitate electoratului si politicienilor francezi si germani. Ar putea deveni o problema europeana daca UE ar fi o federatie in adevaratul sens al cuvantului.
Este Blair federalist, in cazul asta? Cu singuranta, nu! Este doar un nationalist nepasator, care traieste sub teroarea presei de scandal nationaliste. Asadar, de ce afirma ca este un pro-european convins? Pentru ca nu s-a gandit nici un moment la aceasta.
Ian Davidson este consultant si editorialist al Centrului pentru Politica Europeana, din Bruxelles. Fost editorialist al ziarului Financial Times, cea mai recenta carte scrisa de el fiind "Voltaire in exil"
Copyright: Project Syndicate, 2005.

---

Despre autor: