Exista si batrani nonconformisti

De duminica dimineata pana seara la 9, am citit aproape incontinuu o carte. Cand am ajuns la pagina 242, adica la ultima, mi-am dat seama inca o data ce valoroase sunt aceste momente petrecute in compania unor voci de hartie care se dovedesc extraordinare si cat de razbunat te simti alaturi de ele impotriva mediocritatii vocilor reale pe care s-a intamplat sa le auzi in jur.
O aveam de ceva timp in casa, numele scriitorului nu-mi spunea nimic, nu am o comunicare speciala cu spatiul german, caruia nu-i stiu limba, cu atat mai putin cu cel austriac. M-am uitat pe prefata, ca intodeauna - o prefata foarte bine facuta de cea care este si traducatoarea cartii, Gabriela Dantis -, dar nici prefata nu m-a ajutat prea mult, pentru ca acolo se faceau comparatii cu Musil si Kafka, adica o zona literara severa si intunecata, destul de diferita de nevoile mele mai degraba mediteraneene in momente de restriste...
Dar coperta foarte frumoasa a cartii, care reproduce un tablou celebru de Tintoretto, si titlul foarte bine gasit, cumva linistitor, ca o garantie a lucrului autentic si de calitate, m-au convins totusi sa incep sa citesc "Vechi maestri" de Thomas Bernhard (Editura Paralela 45, 2005). Despre autor aflasem ca a murit in 1989 si ca a facut parte din acea atitudine postbelica "antipatriotica", care prezinta o Austrie deloc idealizata, chiar dimpotriva, si ca este ca scriitor din aceeasi familie cu Peter Handke.
Si ceva magic s-a intamplat: timp de ore bune am simtit ca citesc cea mai buna carte din ultimii ani, cu o voce teribil de puternica si incredibil de consecventa intr-un nonconformism distrugator si totusi imblanzit de cea mai suav conformista incredere in iubire, in dragostea unica si de-o viata...
Reger este cronicar muzical vienez pentru "The Times", un erudit dintr-o foarte bogata si veche familie austriaca, mostenitor al unei averi care i-a permis sa-si urmeze toata viata afinitatile. Are 82 de ani, sotia, singura lui iubire, tovarasa lui de peste 40 de ani, a murit de curand si el supravietuieste doar datorita unei manii curioase, de care se agata cu incapatanare: la fiecare doua zile se duce la Kunsthistorisches Museum si petrece cateva ore contempland tabloul "Barbatul cu barba alba" de Tintoretto. Suntem in anii '80 ai secolului care tocmai s-a incheiat. In carte nu se intampla nimic (asadar, nu este acel tip de roman care sa te tina epic cu sufletul la gura, nici nu are vreun fundal istoric interesant, nici vreo saga a unei familii, nici vreo poveste palpitanta de amor), totul se petrece in decursul a mai putin de o ora, dar in fata noastra se perinda spectacolul celei mai nonconformiste inteligente, care indrazneste sa spuna cele mai teribile lucruri despre cele mai sacrosancte figuri: "Daca Stifter a degradat total literatura inalta in kitsch, Heidegger, filozoful din Padurea Neagra, a transformat filozofia in kitsch, Heidegger si Stifter, fiecare la randul sau, in felul lui, au prefacut filozofia si literatura in kitsch. Pe Heidegger, dupa care s-au luat generatiile din timpul razboiului si de dupa razboi si pe care l-au coplesit inca din timpul vietii cu lucrarile lor de doctorat dezgustatoare si stupide, il vad mereu sezand pe banca lui de acasa, din Padurea Neagra, langa soata lui, care, in entuziasmul ei pervers pentru tricotat, ii impleteste intruna ciorapi de iarna din lana tunsa chiar de ea de pe oile detinute de familia Heidegger". Sau: "Ne bizuim toata viata pe marile spirite si pe asa-zisii vechi maestri, spuse Reger, si apoi suntem dezamagiti de moarte de ei, fiindca nu-si indeplinesc scopul in momentul decisiv". Iar acest moment decisiv este, pentru mizantropul si dezabuzatul Reger, care poate parea la prima vedere un revoltat adolescentin, dar este tot ce poate fi mai opus, acest moment decisiv este unul cat se poate de omenesc si de adevarat: acela cand "omul iubit ca nimeni altul pe lume a murit". Si tocmai ca sa nu fie o tragedie de opereta, acest om iubit avea 87 de ani. Numai ca niciodata Reger nu-si inchipuise ca sotia, cu care mersese impreuna la muzeu si cu care citise impreuna toate cartile, va muri inaintea lui, "era sanatoasa si ar fi putut sa traiasca mai bine de o suta de ani". Dar doctorii sunt neglijenti cu o batrana careia era normal "sa-i fi venit ceasul", chiar si in Viena si chiar si atunci cand batrana este o doamna culta si cat se poate de bogata...
Cea mai tulburatoare si mai interesant scrisa - proza ritmata si alternanta rafinata de voci - carte pe care am citit-o de multi ani... Daca ar exista un grup de admiratori ai lui Thomas Bernhard, as trimite o scrisoare de adeziune.

---

Despre autor: