Un om invatat si drept: Andrei Radulescu (1880-1959)

Prea ocupati de atatea si atatea noutati ale zilei nu reusim sa apreciem cum s-ar cuveni evocarea unor mari personalitati ale trecutului mai apropiat sau mai departat si o facem spre paguba noastra. Pentru ca asemenea evocari, atunci cand sunt bine chibzuite, sunt acte de cultura ce reusesc sa ne imbogateasca si, nu odata, aflam idei de o mai pronuntata actualitate decat multe dintre "noutatile" care ne fura timpul si ades induc stari de neliniste. Academia Romana ramane fidela traditiei sale de a aduce omagiu inaintasilor si, de fiecare data, o face valorizand idei, conceptii, moduri de viata exemplare. Personalitatea omagiata zilele trecute a fost Andrei Radulescu, jurist si istoric, "un om al datoriei, un om invatat si drept, un om foarte prob care a slujit cu devotament Academia Romana, natiunea romana si, mai ales, justitia romaneasca, invatamantul juridic si justitia din tara noastra", cum l-a caracterizat, in deschidere, acad. Eugen Simion, presedintele Academiei Romane. Membru corespondent al Academiei Romane la 5 iunie 1919 si titular in 1920, Andrei Radulescu a fost ales, intre 1925 si 1944, de zece ori vicepresedinte si presedinte al Sectiunii Istorice intre 1938-1941. Intre 1946-1948 a fost presedinte al Academiei Romane, ultimul academician ales in aceasta functie in mod democratic. Marturisindu-si emotia, acad. Eugen Simion a vorbit despre felul in care, in copilarie a fost... "terorizat" de Andrei Radulescu...Din acelasi sat, Chiojdeanca, judetul Prahova, "un sat de mosneni", intr-un fel rude, acad. Eugen Simion isi aminteste cum, elev fiind, atunci cand lua un premiu, parintii ii spuneau: o fi bun la carte, dar nu ajungi tu ca Andrei Radulescu. Prea bine se poate ca aceste cuvinte sa fi avut un puternic ecou in mintea copilului, astazi ajuns presedinte al Academiei Romane. A mai fost amintita si cartea de "Amintiri" scrisa de Andrei Radulescu si publicata de fiica sa, Irina Radulescu-Valasoglu; o carte care ar trebui citita nu doar pentru interesul ei istoric ci si pentru a cunoaste cum "s-a format o personalitate in lumea romaneasca". Copil de oameni nevoiasi, Andrei Radulescu si-a construit o cariera stralucita "cu o darzenie si o inteligenta" care este pilduitoare.
Dupa absolvirea scolii primare in satul natal, Andrei Radulescu, primind o bursa, a urmat liceul "Sfintii Petru si Pavel" din Ploiesti si apoi a urmat cursurile facultatilor de drept, litere si filosofie din Bucuresti, luandu-si doctoratul in drept la Liege, "avec grande distinction". Intors in tara a fost, rand pe rand, judecator la tribunalele din Arges si Ilfov, magistrat, ajungand presedinte al Inaltei Cursi de Casatie, destituit in timpul regimului Antonescu. In paralel a desfasurat o bogata activitate didactica, fiind titularul catedrei de Drept Civil la Facultatea de drept si la Academia de inalte Studii Comerciale si Industriale din Bucuresti. Cum aprecia acad. Dan Berindei, dubla sa formatie intelectuala a facut sa fie un jurist de exceptie dublat de un istoric, descoperind "o formula fericita de imbinarea a celor doua specializari, care i-a asigurat si un loc in istoriografia romaneasca". O arata stralucit discursul de receptie, sustinut in 1922, "Cultura juridica romaneasca in ultimul secol", in care dupa ce elogiaza pe A.D. Xenopol, "istoric de mare valoare, adanc cugetator, scriitor cu activitate foarte intinsa, mare patriot, stralucit reprezentant al culturii romanesti, atat in tara cat si in strainatate", a facut o minutioasa analiza a istoriei dreptului romanesc intr-o pledoarie pentru cultura juridica, parte a culturii nationale. "Pentru aceasta insa, spunea in incheiere marele jurist, trebuie munca multa si bine randuita, nespusa osteneala, trudnice oboseli, cum ziceau vechii pravelisti, dragoste pentru acest neam, increderea in puterea si calitatile lui, mai mult spirit de jertfa pentru cultura lui, mai putin interes pentru cele materiale, mai mult idealism". Sa fie vorba numai de spiritul unei vremi trecute? Gandindu-ne astazi la roadele acestui spirit "idealist" nu putem sa nu devenim nostalgici. Cu atat mai mult, cu cat, refuzand si condamnand chiar frazeologia goala, sustinea ca "adevaratul patriotism consta in cinste si munca dezinteresata". Trecute vremi...
Istoric si jurist
Armonizarea celor doua domenii poate fi urmarita in numeroasele sale studii ca si in monografia comunei natale, in paginile careia reflectarea devenirii istorice este dublata de interesul pentru istoria sociala si a institutiilor statului. De altfel este considerat ca intemeietorul scolii de cercetare in domeniul vechiului drept romanesc. La un moment dat a propus infiintarea unui Institut de cercetari juridice si, cum nu a avut succes, a perseverat reusind sa infiinteze Colectivul de stiinte juridice, devenit Colectivul de vechi drept romanesc. In 1918, T. Stefanelli, sustinand alegerea sa ca membru corespondent la Sectia Istorica il caracteriza: "Domnul Andrei Radulescu a inteles ca nu este deajuns sa fi un bun judecator, un consumant de legi si un comentator apreciat al spiritului legilor, ca este nevoie si sa impartasesti si altora vederile si luminile tale, pentru ca intelepciunea ta, oricat de adanca ar fi, nu ajuta nimanuia, cat timp ramane inchisa in creierii tai". Studiile publicate, numeroasele comunicari sustinute la Academia Romana reflecta preocupari de istorie a dreptului pe teme cum sunt: romanitatea dreptului roman, previlistul Flechtenmacher, cultura juridica romaneasca din secolul XIX, izvoarele Codului Calimach, administratia justitiei in tara Romaneasca, Regulamentul Organic, organizarea statului in vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Acad. Dan Berindei a vorbit si de o alta directie a studiilor lui Andrei Radulescu privind influentele si intercorelarile in constituirea dreptului romanesc modern - influente belgiene, italiene si franceze, ca si de preocuparile de istorie propriu-zisa. "In ansamblu, activitatea lui Andrei Radulescu a contribuit la destelenirea problematica a domeniului istoriei dreptului romanesc, dar contributiile sale ocupa o pozitie speciala in istoriografia noastra, fiind rezultatul muncii competente a unui jurist dublat de un istoric; in aceasta privinta putandu-se face o paralela cu Ioan C. Filitti". Inainte de 1948 reusise sa formeze o comisie pentru publicarea monumentelor vechiului drept romanesc. O activitate deosebit de apreciata a fost aceea de elaborare a unor editii critice; "Legiurea lui Caragea" (1955), "Pravilneasca condica 1780" (1957), "Codul Calimach" (1958), Sobornicescul hrisov 1785, 1835, 1839" si "Manualul juridic al lui Andronache Donici" (1959), urmate de "Carte romaneasca de invatatura" si "Interpretarea legii", aparute postum. Colectivul pe care l-a infiintat avea sa-si continue activitatea si dupa disparitia Maestrului in cadrul Institutului "Nicolae Iorga".
Pe larg despre activitatea de istoric al dreptului si de profesor al acestei discipline au vorbit prof. univ. Brandusa Stefanescu, prof. univ. Raluca Dimitriu, prof. univ. Liviu Marcu, prof. univ. Sofia Popescu, conf. univ. Ortansa Brezeanu, asist. Bogdan Dumitrache si Barbu Berceanu. Prof. univ. Nicolae Popa, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, l-a prezentat pe Andrei Radulescu ca magistrat si presedinte al Inaltei Curti de Casatie (ICCJ).
O traditie, o demnitate si un prestigiu
In 1946, la deschiderea sesiunii inaugurale a Academiei Romane, Andrei Radulescu spunea ca din experienta trecutului "se deschide ceea ce nu stiu multi: un spirit de jertfa pentru propasirea acestei institutii si largi conceptii pentru neajunsurile zilnice, o traditie, o demnitate si un prestigiu, pe care avem datoria sa le pastram cu sfintenie". Un an mai tarziu, facand un istoric al Academiei Romane, el sublinia felul in care Academia Romana, fara sa renunte la traditia care a consacrat-o, si-a largit aria preocuparilor "atat prin lucrari de diferite specialitati, fie intocmite dupa indicatiile sale, fie prin premii, cat si prin atragerea in sanul ei a reprezentantilor feluritelor forme de cultura" incheia: "Cu cat va trece vremea se va vedea mai bine ce rol a avut si are Academia Romana, cu toate imperfectiunile ei si cu toate obiectiunile ce se aduc. Aici se poate spune, pe buna dreptate, ca a fost un adevarat templu al culturii romane". Un templu pe care l-a slujit cu devotament asa cum o arata istoria acestui for al stiintei si culturii, una a "democratiei aristocrate" cum spunea D. Gusti. Astfel, in 1932, L. Mrazec propunea infiintarea unui Consiliu national al cercetarii stiintifice al Academiei Romane, idee acceptata insa amanata si dupa ce D. Gusti a incercat sa-i dea o forma finala. In 1944, Andrei Radulescu definea acest consiliu, "nu ca o supraacademie, ci ca un organ al institutiei noastre, o anexa, careia i se da patronatul si ii imprumuta autoritatea ei. Dar, desfasurarea istoriei avea sa-i fie potrivnica. La 9 iunie 1948, prin decretul prezidential nr. 76, Academia Romana devenea Academia Republicii Populare Romane si, cum se stie, nu era vorba doar de o schimbare a titulaturii, ci inceputul unei perioade de o agresiva implicare a politicului in intreaga viata intelectuala. Reales presedinte al Academiei Romane doar cu o zi inainte, Andrei Radulescu, multumind pentru increderea acordata, isi indeamna colegii: "sa lasam de o parte divergentele de pareri, sa punem mai presus de toate Academia Romana, pentru care avem datoria sa muncim fara preget, s-o aparam din toate punctele de vedere si s-o inaltam". Schimbarile dramatice care au urmat nu i-au permis sa-si duca mandatul pana la capat.
S-a stins din viata in anul 1959. Nu putem spune nicicum, asa cum a facut Andrei Radulescu a spus, in discursul sau de receptie, despre A.D. Xenopol ca "a murit fericit, c-a apucat zilele mari, pe care le-a vestit gandul sau prin pana sa... soarta i-a ingaduit sa vada aievea, visul maret ce-i legana inchipuirea; a vazut unirea tuturor romanilor". S-a refugiat in munca si a imbogatit literatura de specialitate cu noi opere, atat cat i-a fost cu putinta. De aceea, putem spune, tot cu vorbele lui, ca "avem datoria de a nu lasa sa se intinda asupra-i, niciodata, valul uitarii". Iar sugestia facuta de acad. Eugen Simion ca Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane sa poarte numele lui Andrei Radulescu. Este o forma, nu singura, de a ne implini datoria fata de acest mare jurist si istoric, care atragea atentia ca, daca nu am reusit intotdeauna este "nu pentru ca n-am fi in stare, ci fiindca s-a lucrat in pripa - obicei national - si nu de oamenii cei mai bine pregatiti".

---

Despre autor: