Criteriul saraciei

Este foarte posibil ca bugetul de super-austeritate propus Uniunii Europene pentru perioada 2007-2013 de Marea Britanie sa nu treaca in formula propusa. Prin urmare, sa se gaseasca ceva bani pentru a salva soarta procesului de extindere prin primirea Romaniei si Bulgariei. Se prea poate sa se intample asa. Si atunci "am scapat" si ne facem cruce, fericiti ca am trecut si de hopul acesta.
Dar semnalul foarte grav ramane: aparitia, pentru prima oara la un mod intr-atat de explicit, a ceea ce am numi "criteriul saraciei". Sau, altfel spus, folosind jargonul de la Bruxelles, "atingerea limitelor de absorbtie ale UE". In trecut, au mai fost evocate si alte criterii pentru a se imagina limitele procesului extinderii. Rand pe rand, s-a vorbit despre criteriul geografic, amintindu-se (analiza la moda la inceputul anilor '90) de formula lui de Gaulle, care-si imagina o Europa "de la Atlantic la Urali". Vorbe goale, deoarece realitatea geo-politica arata cu totul altceva. S-a mai crezut ca UE va putea ingloba spatiul maghrebian, fie macar intr-o formula de parteneriat extins. Fals, dupa cum se vede acum. S-a presupus apoi ca s-ar putea defini "parteneriate privilegiate" care sa evite primirea unor tari-problema, cum este Turcia, mentinandu-le totusi in aria de influenta europeana. Fals, pentru ca Turcia a fost primul exemplu in care s-a demonstrat ca formulele intermediare de acest gen nu pot fi acceptabile pentru tarile respective, dupa ce tot UE lansase procedurile de admisie in valuri largi si promisese ca elanul si entuziasmul nu i se vor ostoi degraba.
Si, din punct de vedere politic, asta nici nu s-a intamplat. La Bruxelles, nimeni nu spune ca procesul extinderii ar fi ceva desuet sau ca principiul ar fi pus sub semnul indoielii. Sau ca, Doamne fereste si pazeste, cineva ar fi estimat prost cheltuielile pentru integrarea primelor 10 tari si ca n-ar mai vrea sa adauge noi probleme la cele existente. Dar ar fi o mare naivitate ca cineva sa-si inchipuie ca nu aceasta este tema dezbaterilor si controverselor de acum. De unde si discutia cu accente dramatice asupra fondurilor structurale.
Principiul european al coeziunii sociale spune ca tarile bogate trebuie sa sustina efortul celor mai sarace de a ajunge cat mai rapid la media comunitara, iar fondurile structurale sunt alocate pentru realizarea marilor proiecte de infrastructura, garantia relansarii economice pentru tarile respective. Procedeul a functionat de minune atunci cand, aflata in plina dezvoltare, UE a absorbit tari sau grupuri de tari in numar limitat si la distante de timp relativ importante: Portugalia, Spania, Grecia si Irlanda sunt exemplele care se dau in acest sens. Criteriul de alocare a fondurilor este simplu: au prioritate tarile cu un venit mediu pe cap de locuitor cat mai scazut in raport cu media comunitara. Nimic mai simplu si mai logic. In paralel, fonduri structurale importante erau acordate si unor tari bogate, numai ca "valoarea" investitiilor era cu mult mai importanta pentru economiile fragile decat pentru cele in expansiune. Dar, destul de rapid, in filosofia acordarii de ajutoare structurale s-a produs o mutatie: nu tarile au ramas "actorii" principali, ci regiunile, tocmai pentru a balansa mai echitabil accesul la fonduri. Si astfel, in noua logica, au aparut ca mari beneficiare de fonduri regiuni cu diferite probleme specifice, fie saracia pur si simplu (sudul Italiei, spre exemplu), fie depopularea din cauza unei evolutii demografice puternic negative sau cele afectate de inchiderea unor mari complexe industriale. Iarasi logic si usor de acceptat.
Odata cu extinderea UE devenita realitate, decidentii europeni s-au gasit usor pierduti in meandrele concretului, fiind nevoiti sa accepte o evidenta extrem de neplacuta: nu mai stiu cum sa defineasca, corect din punct de vedere politic, ce inseamna saracie in UE. Daca raman consecventi vechiului criteriu major care era diferenta intre venitul mediu national si cel comunitar, in ecuatie apar brusc atatea state cu probleme incat fondurile de coeziune ar trebui indreptate timp de decenii doar spre noile tari membre. Ca sa nu mai vorbim despre consecintele pe care le va avea asezarea in balanta a noilor saraci, rudele euro-entuziaste din Romania si Bulgaria.
Problema care exista acum nu este numai legata de cati bani vor fi alocati de bugetul UE pentru fondurile structurale si pentru a sprijini principiul nobil al coeziunii. Totul depinde de rezolvarea celeilalte discutii, cea asupra criteriilor de atribuire a fondurilor si a urmaririi legalitatii si transparentei acestui proces.
Si noi? Prin vocea presedintelui nostru, tocmai am declarat ca nu ne intereseaza problemele legate de fondurile structurale, de politica de coeziune europeana si ca, in consecinta, ne batem doar pentru aderarea noastra la UE. Greu de crezut ca cineva ia in serios asemenea afirmatii, deoarece, pur si simplu, nu se poate exclude o tara din sistem. Iar noi venim, ca si fratii nostri bulgari, cu principii foarte nobile si cu o foame pe masura. Nu e nimic anormal, numai ca sa nu ne facem ca nu ne pasa si ca, de fapt, ne-ar da banii afara din casa. Ne intereseaza banii europeni pentru ca, in definitiv, vrem sa intram in Europa pentru ca, odata, sa putem trai ca in Europa. Fara miza asta, spusa si acceptata in mod sincer, la ce bun sacrificiile pentru atingerea criteriilor europene?

---

Despre autor: