Mai putin vizibil, cu foarte putine referinte de presa si iesiri publice, se continua discutia despre formarea a doua mari "zone de democratie si stabilitate", definitia data, generic, incercarii de reorganizare a spatiului Marea Neagra-Caucazul de s
Mai putin vizibil, cu foarte putine referinte de presa si iesiri publice, se continua discutia despre formarea a doua mari "zone de democratie si stabilitate", definitia data, generic, incercarii de reorganizare a spatiului Marea Neagra-Caucazul de sud si Orientul Apropiat.
In primul caz, asa cum anuntam, este pe cale sa se cristalizeze, deocamdata doar la nivelul unei dezbateri academice (cu siguranta motivata de o subterana foarte limpede vointa politica) proiectul Pactului de stabilitate pentru Marea Zona a Marii Negre si Caucazului de sud. Autorul primei formulari publice a proiectului este profesorul Irnerio Seminatore, presedintele Academiei Diplomatice Europene si al Institutului european de studii internationale. Ideea aparenta este simpla si logica, deoarece urmeaza modelul celuilalt Pact de stabilitate, cel pentru Balcani, aparut dupa razboiul din Kosovo. Miza este tripla: economica, politica si de securitate. Numai ca, in acest caz, difera fundamental mizele nationale. Nu mai este vorba despre niste tari mici, cu foarte putine resurse proprii, aflate sub presiunea enorma a conflictelor interne si sub cea externa, nu mai putin importanta, de a se ajunge cat mai rapid la eradicarea unei posibile zone de conflict deschis la portile Europei. Lucrurile pareau simple in logica geo-politica, deoarece este vorba despre o zona vecina cu tari membre NATO si UE (Grecia) sau in finalizarea procesului de aderare (Bulgaria si Romania). In consecinta, teoria jocului spunea ca un cumul de asemenea factori, in prezenta unei oferte masive de ajutor economic si logistic, ar fi trebuit sa conduca foarte rapid la securizarea si stabilizarea zonei, ca prim pas pentru o viitoare integrare in UE a tarilor din Balcani. Experienta practica arata insa cat de departe suntem de rationamentul teoretic ce urma sa produca in doar cativa ani un foarte asteptat "success story" in Balcani, fie si numai pentru ca securitatea si stabilitatea din zona mai trebuie insa sa fie asigurate de forte militare internationale, pentru ca tema dureroasa a criminalilor de razboi este inca un capitol deschis si foarte greu de rezolvat si, in fine, datorita multiplelor semnale ca tensiunile etnice persista si ca se pot reinflama oricand. Cu un plus la fel de ingrijorator privind nivelul de saracie, coruptie si de permeabilitate a frontierelor.
Marea Zona a Marii Negre poate pune aceleasi probleme, dar cu un factor de amplificare cu mult mai mare. Nu mai enumar celelalte considerente (economice, etnice, rivalitati nationale) pentru ca prima componenta, cea de securitate, este esentiala prin legatura sa indisolubila cu aparitia celeilalte Mari Zone, cea a Orientului Apropiat. Dar poate fi acesta un argument care sa pune o piedica la initierea proiectului? In conditii normale, poate ca actorii europeni, americanii, dar si partenerii lor rusi ar avea oarece ezitari in a se angaja in asemenea operatiuni. Dar intensitatea si duritatea mesajelor care vin din partea Iranului, asociate cu o posibila reactie a Siriei in contextul unei previzibile decizii de inasprire a sanctiunilor internationale, pot sa transforme discutia teoretica intr-o urgenta practica.
Cat de mare va fi aceasta urgenta, nimeni nu poate spune acum, dar este cert ca marii actori incep sa se pregateasca de miscari rapide. Iar Romania, pentru prima oara in noua sa existenta democratica, poate juca un rol de "front runner", tara angajata in linia intai a unei constructii cu foarte probabile dimensiuni ofensive.
Afirmatiile presedintelui ultra-conservator al Iranului in legatura cu necesitatea de a sterge de pe harta Israelul nu sunt ceva nou pentru lumea araba, au fost rostite in diverse alte momente ale istoriei de Arafat (in perioada OLP), de Hafez al-Assad si de multi alti lideri fundamentalisti sau de miscari teroriste ca Hezbollah sau Hamas. Numai ca, de data aceasta, in Irak s-a produs ruptura sustinuta de fortele coalitiei militare. Acolo se afla si Romania, singura tara din estul Europei care isi mentine dorinta de a continua lupta alaturi de americani si care transmite mesaje de avertisment Siriei. Avem trupe integrate in operatiunile din Afganistan, alta tara musulmana aflata la limita de extensie a Marii Zone a Marii Negre si Caucazului de sud si a celei a Marelui Orient Apropiat.
Este un rationament politic nou pentru ambitiile de pana acum ale Romaniei si este foarte posibil sa fie si unul castigator, in masura in care, economic vorbind, vom putea demonstra ca suntem in stare sa sustinem un asemenea efort pe termen lung. Pentru ca, nu-i asa, la asemenea ambitii, cu siguranta ca nota de cheltuieli va fi pe masura si cred ca, de data asta, nu turcul plateste.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.