Politica frustrarii

Saracia extrema provoaca violenta si revolutie? Multi oameni cred asta si incearca sa explice astfel fenomene, de la insurgente si gherile pana la terorism islamic.
Insa Karl Marx si Alexis de Toqueville, cei doi mari analisti sociali ai secolului al XIX-lea, stiau mai bine ce atrage atentia oamenilor si ce provoaca schimbarile sociale. Saracia extrema provoaca apatie, nu rebeliune. Saracii pot fi folositi ocazional pentru manifestari de manie, insa nu constituie materia prima pentru revolutionari sau teroristi.
Un grup mult mai critic in orice societate este constituit de cei care incep sa se miste catre conditii superioare si isi gasesc calea blocata. Dorintele si ambitiile lor sunt realiste - insa ei sunt frustrati. Lucrurile nu se misca pe cat de repede si-ar dori ei, din cauza unor conditii pe care nu le controleaza. Ocaziile exista, insa nu pot fi folosite.
Tocmai acest grup, si nu cei saraci, formeaza forta mobilizatoare de protest - si de schimbare.
Politica frustrarii a fost vizibila mai ales in ultimii 15 ani, in lumea post-comunista. Mana grea a nomenklaturii a disparut si viziunea unei noi vieti, ca in societatile deschise occidentale, a parut reala. Totusi, intr-o prima faza lucrurile s-au inrautatit. Drumul catre prosperitate si libertate nu a fost unul drept. Ci dimpotriva.
Oamenii au reactionat in moduri diferite. Cei care au avut ocazia au emigrat, mai intai catre centrele de prosperitate din tara lor, mai apoi in strainatate. Cei care au ramas au inceput sa voteze in mod ciudat - alegand de exemplu pe succesorii vechilor partide comuniste, de care se bucurau sa scape cu doar cativa ani mai inainte.
Uniunea Europeana, cu toate slabiciunile sale, a ajutat enorm tarile fost comuniste din Europa centrala si de est. A oferit asistenta financiara si a mentinut promisiunea de a primi noi membri in viitorul apropiat. La fel de important, daca Uniunea Europeana nu ar fi sustinut crearea unei infrastructuri administrative si sociale a libertatii - ar fi fost extrem de posibile reveniri comuniste sau fasciste in Polonia, Ungaria sau in alte parti.
In vreme ce politicile frustrarii au fost controlate in lumea postcomunista, acestea au izbucnit in forta in lumea islamica. In drumul spre modernizare, milioane de oameni au fost smulsi din comunitatile si modul traditional de viata. Mai ales tinerii au vazut posibila realizarea unui mod de viata asemanator cu cel prezentat de televiziunile occidentale.
Insa au descoperit curand ca realizarea acestui deziderat necesita un traseu mai lung decat cel anticipat. De fapt, ar dura cel putin o generatie, timp in care vor trebui depuse eforturi pentru modernizare, iar rezultatele acestor eforturi vor ramane de neatins.
Generatiile anterioare percepeau necesitatea muncii si a asteptarii, insa generatiile actuale vor rezultate imediate. Daca beneficiile nu apar repede, devin nerabdatori. Procesele migrarii masive, care abia au inceput, vor deveni principala problema a deceniilor urmatoare. Mai ales in Africa, migratia va fi singura cale rapida catre modernizare.
Cei care nu reusesc sa ajunga in alte tari sau care esueaza in tarile in care au ajuns se afla intr-o dilema. Pentru ei, vechea lume a legaturilor traditionale a disparut, iar noua lume moderna ramane indepartata. Sunt pierduti intre nesiguranta si dezamagire.
S-a spus ca aceasta este una din problemele "natiunilor intarziate", ca Germania de acum 100 de ani. Lideri seducatori (ca Hitler) eploateaza sentimentele de frustrare. Indiferent de aceste teorii, sentimentele de frustrare ale ambitiilor unor tineri din tarile in curs de modernizare ii transforma in supusi ai predicatorilor urii si ii tenteaza sa adopte calea mai facila a actiunii dramatice.
Ceea ce noi numim terorism are mai multe cauze si ar trebui sa fim precauti fata de explicatiile usuratice. In orice caz, politicile frustrarii, ca si ambitiile starnite si apoi zdrobite, reprezinta o astfel de cauza.
Toate acestea reprezinta o provocare pentru cei ca noi, traitori in circumstante mai norocoase. Daca nu vrem sa fim subminati de violenta si raspunsuri autoritare la violenta, institutiile internationale trebuie sa faca pentru lumea aflata in curs de modernizare ceea ce a reusit sa faca Uniunea Europeana pentru tarile fost comuniste. Pentru democratiile lumii nu exista o alta sarcina mai importanta.
Ralf Dahrendorf, autor al mai multor volume, fost comisar european din partea Germaniei, membru al Camerei Lorzilor, fost rector al London School of Economics, fost decan al Colegiului St. Antony, Oxford.
Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2005.
www.project-syndicate.org

---

Despre autor: