"Era o vreme in care nu puteam sa vorbesc de Van Gogh decat plangand"

"Jurnalul" pictorului Mihai Sarbulescu, aparut la Editura Ileana (2004), este parca anume tiparit ca sa nu atraga atentia cititorului. Pe coperta, ochii artistului ne privesc ca printr-un geam plin de praf, cu intensitate concentrata. Pe hartia poroasa de ziar saracacios, ingalbenit, literele par a-si trai resemnate aceasta pauperitate. Cartea, a fost publicata cu evident efort financiar, ca multe alte carti de exceptie si, bineinteles intr-un tiraj infim. Cand insa incepi sa citesti "Jurnalul" lui Mihai Sarbulescu, esti imediat sedus de amestecul tulburator de confesiune cu stiinta naratiunii, de inocenta subtila pe care pictorul si-o joaca. Artistii care l-au marcat, oamenii pe care-i pretuieste, lecturile care l-au facut sa se (re)cunoasca pe sine, sinceritatea cu care-si consemneaza slabiciunile, durerile, dramele, esecurile, totul se purifica prin arta care este salvatoare, providentiala...
O carte de neuitat, ca un manual de invatat sa iubesti, sa asculti, sa privesti, sa nazuiesti, sa crezi.
Mihai Sarbulescu, citind "Jurnalul" tau mi-am amintit de alte jurnale de pictor pe care le-am citit de-a lungul anilor. Ce pacat, ca difuzarea catastrofala a multor carti, face ca ele sa nu ajunga la cititor! Cartea-ta confesiune (Ed "Ileana" - 2004), se afla din pacate in aceasta situatie. Ai cuprins in ea o perioada destul de lunga: 1981-1995.
Care este momentul nasterii unui jurnal?
Sunt doua momente ale nasterii unui jurnal: unul, cand te apuci sa-l scrii si sa-l notezi zilnic sau macar din cand in cand pentru tine inca din adolescenta, cand pari a descoperi cate ceva sau te descoperi pe tine si notezi, si al doilea moment, cand te hotarasti sa-l publici.
Ma intreba cineva de ce l-am publicat. Un om inca tanar si publica un jurnal!
Il aveam pe caiet, am trecut printr-o perioada mai dura in viata si am incercat sa ma redescopar cumva pe mine. Atunci m-am hotarat sa-l transcriu pe calculator. In timp ce-l transcriam si il mai periam un pic, am inceput sa ma gandesc ca, de fapt, in literatura romana a pictorilor nu prea exista jurnale.
Are Tonitza, iar recent am citit un jurnal al lui Ion Popescu-Negreni...
Un jurnal in sensul propriu al cuvantului are Pallady. Subtirel si foarte frumos! Nu a fost scris cu intentia publicarii si cred ca nu i-ar fi convenit sa-si vada tiparite multe lucruri continute in el. Au mai fost amintiri... M-am gandit ca si cineva ca mine poate sa dea un jurnal despre ce gandeste un pictor in fata sevaletului, cu el insusi si, bineinteles, in fata prietenilor.
Sunt binevenite asemenea confesiuni, mai ales ca ne imaginam mult mai lesne scriitorul la masa de scris, decat artistul plastic in intimitatea lui creatoare sau muzicianul compunand sau cantand la vreun instrument.
E adevarat. Materialul artistului plastic sau materialul muzicianului nu seamana cu cel al scriitorului. Pictura, sculptura, muzica sunt limbi mute.
Vrei sa spui ca nu striga?
Nu ca nu ar striga sau nu ar murmura cand vor cate ceva, dar sunt nediscursive. Meseria pictorului si a muzicianului are o oralitate care tine de breasla. Pictorii vorbesc intre ei foarte mult.
O, ce cafenele adaposteau dialogurile astea, odinioara!
Inainte le placea sa se intalneasca la cafenele, schimbau intre ei cuvinte la care trebuia sa renunte in momentul cand erau in fata sevaletului, cu pensula in mana. Or, pictura are un grad de oralitate care tine de gandurile pictorilor pe care si le comunica unii altora si care sunt pretioase in primul rand pentru ei.
Mai ales ca artistul nu poate darui vidul, ci prea plinul tulburator al fiintei lui ganditoare careia se jertfeste. In cazul artelor vizuale este o prejudecata faptul ca "lupta cu materia" duce la o anihilare a fortei cuvantului. De fapt, el are alaturi atat cuvantul, cat si "puterea imaginii" cum a spus Rene Huyghe.
Am citit cu multa atentie si carti scrise de: Marin Gherasim, Henry Mavrodin, Sorin Dumitrescu, Ion Grigorescu, mai tanarul Felix Lupu... si as putea continua cu inca alte exemple.
Ai amintit de Ion Grigorescu. El isi scrie memoriile in momentul de fata si sunt convins ca vor fi extrem de interesante la lectura.
Revin la "Jurnalul" tau. Nu m-am mirat, citindu-l, de informatia ta culturala, ci de talentul scriitoricesc, mana sigura cu care l-ai scris. Pare cartea unui autor exersat, frazarea este limpede, sigura.
Te apropii de cincizeci de ani, o varsta in care iti regandesti maestrii, iti revezi modelele, te gandesti la cartile importante pe care le-ai citit.
In studentie, model mi-a fost faimosul jurnal al lui Delacroix, care e formidabil. Ce m-a marcat insa pentru totdeauna in materie de confesiune, nu de jurnal, au fost scrisorile lui Van Gogh pe care le-am citit si recitit cu creionul in mana inca din prima adolescenta, pana tarziu, profund. Era o vreme in care nu puteam sa vorbesc de Van Gogh, decat plangand, asa de mult il iubeam. El insusi avea un talent in scris care completa geniul pictorului, cu o functiune poetica. Scrisorile lui sunt nu numai un document, sunt o raritate ca literatura, din ceea ce am intalnit eu la pictori.
Asta m-a impresionat si la tine. Dincolo de documentul zamislit cu migala artistului, cu ani, date, nume, este in aceeasi masura si literatura. Dar, spre regretul meu, nu te-a prea interesat cititorul, pentru ca nu te-ai implicat deloc in difuzarea cartii.
Multe pasaje din carte ar putea fi predate la Liceul de Arte Plastice sau la orele de desen din scoli.
Pot sa raspund numai la ceea ce ma intereseaza in mod personal. Cred in general ca majoritatea celor ce produc ceva, in cazul de fata o scriere, un jurnal, daca nu sunt titani, cum nu sunt eu, nu au multi cititori. Tu imi esti prietena si de aceea m-ai citit cu simpatie.
Gresesti: Coelho nu este un titan si are enorm de multi cititori. Cat priveste prietenia... am si prieteni pe care nu-i pot citi, dupa primele pagini, ma plictisesc de moarte. Pe foarte multi dintre cei pe care-i citesc nu-i voi cunoaste niciodata. Deci "scuza" ta e subreda. La urma-urmei nu exista numai inaltimile reci si maiestuoase ale muntilor, adica titanii, cum spui tu. Exista si dealuri, sesuri care au cate ceva din inaltimile muntilor si cate ceva din frumusetile pamantene. Nu citim numai Goethe, ci si Astafiev. Nu privim numai Rembrandt, ci si Utrillo, nu ascultam numai Bach, ci si Ravel.
Economia de piata cere si implicarea autorilor in (re)cunoasterea operei lor.
Am sa ma gandesc la acest lucru. Am sa reflectez mai mult.
Personajele "Jurnalului" sunt in general oameni apropiati, oameni in viata.
Da, in afara de Horia Bernea care intre timp s-a stins. Dupa cum spui, in carte vorbesc despre oameni apropiati pe care-i admir foarte mult: Flondor, Paul Gherasim, Horea Pastina, Sevastre, care mi-a fost profesor, Afane Teodoreanu, Ioan Alexandru, caruia ii datorez enorm. Sunt oameni pe care am avut norocul sa-i cunosc.
Ce suplineste, in existenta ta, acest jurnal-confesiune?
Umple golul pe care il isca in jurul ei pictura, prin mutenia de care am vorbit, prin capacitatea ei de-a se exprima fara cuvinte, adica fara sa numeasca, de-a ramane in ambiguitate. Am simtit si eu nevoia ca oricine, sa pun rosu, cum are Horea Mihai lucrarile cu rosu, mult rosu, superbe.
Ce inseamna acest rosu, mult rosu?
Asa ceva poate sa insemne orice pentru cineva care se exprima. La un moment dat simti nevoia sa te exprimi altfel decat iti este natural, sa zicem, sau artificial pentru ca te-ai format. Eu m-am format ca pictor si atunci un pictor trebuie sa se exprime la sevalet cu pensula si cu creionul in mana. Or, daca vrei sa spui si altceva, sa spui clar ce ai vrut pe lume, articulat, coerent, in limbajul pe care-l au doar cuvintele, nu o poti face decat scriind. Nu uita ca filozofi ca Heidegger si Noica au facut din cuvant ceva suprem.
Vrei sa spui ca din pictura nu se poate face acest lucru?
Din pictura si din muzica, desi s-a incercat, nu se poate face asa ceva.
Esti un om credincios, neostentativ, interiorizat, fara vituperari si cuvinte de prisos, fara acumulari de invective. Se simte acest lucru admirabil si la citirea cartii. Ai "indraznit" sa vorbesti si de iubirea fata de Dumnezeu. Te simti aproape de El pictand?
Ma simt aproape prin intentie si departe prin realizare. Din pacate viata mea si pictura pe care o fac sunt departe de ceea ce ar trebui sa fie. Ar mai fi multe. Eu sper ca incet, incet...
Ce intrebari i-ai adresa unui scriitor care picteaza?
Tu insati simti nevoia sa te exprimi si altfel decat in scris, pictand din cand in cand uimita de frumusetea picturii. De ce? Daca raspunzi, raspunzi poate si in numele meu.
Nu sunt sigura de raspunsul pe care-l am in minte. Il aman.
Dar am un nou "De ce?". De ce lumea artelor vizuale, a scrisului, a muzicii, nu e (re)facuta ca in perioada ei interbelica de inflorire? Traim cam izolati spiritual, unii de altii.
E adevarat ce spui. E nevoie de comunicare continua. Oamenii trebuie sa se intalneasca mai mult, sa vorbeasca, sa se inteleaga, sa se satisfaca real unul de celalalt. IIntre razboaie viata era mai lenta, aveau mai mult timp, acum trecem prin ce trecem, sunt foarte multi pictori care nu citesc...
Si destui scriitori dezinteresati de pictura.
Intre razboaie se sustineau unii pe altii. Probabil ca e si reculul acestui timp plin de zgomot, plin de reclame, obositor si in foarte multi oameni se naste refuzul, neincrederea.
Voi, pictorii gruparii "Prolog", aveti un program explicit, un manifest nedeclarat pe afise, ci macar interior?
Manifestul nostru interior nu este nici macar manifestarea ca atare. Ne manifestam ca grup si uneori manifestarile noastre sunt absurd-nonconventionale. De pilda am lucrat impreuna intr-un sat, pe malul unei rape. La finalul sederii noastre acolo am facut o expozitie ai carei vizitatori au fost gainile, bibilicile, ratele din curte.
O socotim la fel de pretioasa ca orice expozitie facuta in nu stiu ce muzeu. Vreau sa spun ca manifestarile noastre sunt pentru noi si pentru un grup de prieteni. Un program nu am avut niciodata. Si nici o idee calauzitoare. Hotarat, nu!
Care-i legatura cea mai puternica in ceea ce va priveste?
In primul rand cea spirituala. Inainte de a forma grupul ne intalneam la biserica intamplator si asta, intr-un fel, ne-a legat foarte mult.
Mihai Sarbulescu, poate printr-un miracol editorial, "Jurnalul" tau va avea mult mai multi cititori de-acum inainte. Ar fi pacat ca exemplarele, atatea cate mai sunt, sa zaca pe rafturile vreunei incaperi, intr-un anonimat greu de acceptat.

---

Despre autor: