Ati uitat de sinistrati!

devastate, priviri disperate ale satenilor si multa, multa deznadejde. La a treia luna dupa apocalipsa, abandonati de autoritati, oamenii asteapta ingroziti primii fulgi de zapada. Caci de apa si promisiuni s-au cam saturat.
in Vadu Rosca soarta s-a jucat de doua ori cu destinele satenilor. Prima oara, prin vara anului 1957, atunci cand Partidul Comunist a incercat sa impuna cu forta un model de viata utopic, drama ce a brazdat urme adanci in constiinta oamenilor, multi dintre ei ramanand peste noapte, ca dupa un cosmar teribil, fara agoniseala de-o viata (vite, pamanturi) si a doua oara dupa aproape 50 de ani, in lunile parca blestemate ale verii.
Madicai Stan i-a mai ramas doar viata. Atat. in termeni reci si seci, ea face parte din categoria acelor persoane carora am fost obisnuiti sa le spunem, simplu, sinistrati. Pana la 74 de ani a crezut ca a trait si vazut multe, ca dupa o viata de om, dar anul acesta s-a convins de contrariu. Cel putin pana in blestemata zi de 14 iulie. "Atunci m-am dus sa vad ce se intampla cu Siretul, ca auzisem si eu ca se tot umfla. M-am intors de la jumatatea drumului, crestea apa pe strada ceva de speriat. Am intrat repede in casa, am apucat sa strang din lucruri si le-am inghesuit pe sifonier, m-am repezit in grajd am luat vaca si vitelul si le-am adus pe prispa", povesteste cu lacrimi in ochi Madica.
Apoi, s-a declansat infernul. Natura s-a dezlantuit cu furie, norii s-au scuturat violent, ca intr-un spasm, de fulgere si tunete sinistre, seci si luminoase ca intr-un macabru joc de artificii, iar ploaia a transformat in mai putin de jumatate de ora intregul sat intr-o imensa balta, o oglinda ciobita ici-colo de varful pomilor sau acoperisul caselor un pic mai inalte. "Animalele mi-au scapat din lant si au fost luate de ape, am incercat sa inot dupa ele, dar viitura era prea puternica. M-am intors, m-am urcat deasupra cotetului de la gaini si cand am vazut cum arata locurile am inlemnit. Parca tot satul disparuse. Acolo am stat. Zece zile batute pe muchie. Am pescuit de pe ape o usa si mi-am facut pat. Dumnezeu parca m-a ascultat si mi-a trimis vaca inapoi, vai de ea, era slabita, i se vedeau coastele. Am legat-o de un stalp si am hranit-o timp de doua saptamani cu frunze din copaci".
Atunci, imediat, induiosata de lacrimile disperarii, o tara intreaga s-a oferit sa le sara in ajutor satenilor, in zona au fost trimise camioane, elicoptere, autobuze si microbuze cu alimente, haine si paturi. S-au facut socoteli, calcule si, poate cel mai grav, promisiuni.
Primul soc a fost depasit, oamenii incep sa se obisnuiasca cu ideea ca au pierdut totul, insa nu accepta in ruptul capului faptul ca nu isi vor revedea casele reconstruite. Uitati de Guvern, abandonati de autoritatile locale, satenii numara cu degetul zilele in calendar pana la prima zapada. Undeva la cativa kilometri mai jos, spre Focsani, pe un teren viran din comuna Vulturu, Gigi Becali cladeste de unul singur un cartier de vise, pe banii si socoteala lui, 200 de case care, daca nu se mai fura mult, este posibil sa fie gata inainte de venirea iernii.
Pana cand se va milostivi vreun crestin sa-i ofere macar un prapadit de sac de ciment sau o roaba de pietris, Madica Stan umple in fiecare dimineata o galeata cu apa, aduce din fundul gradinii o lopata de pamant si incearca sa peticeasca ce-a mai ramas din casa. Framanta pamantul si apoi, incet, incet, ca si cum ar avea inca o viata la dispozitie, lipeste sparturile din ziduri. Lacrimeaza, se indreapta de sale, se uita spre cer si isi sterge fruntea de necazuri. "Uite asa, ca randunica, ne refacem casele cu namol. Nu stiu ce-o sa mai fie si la iarna, dac-o vrea Dumnezeu sa ma cheme la El, ma duc, daca vrea sa ma mai chinui putin, mai stau. Asta e de fapt viata".
Cosmarul trait de satenii din Vadu Rosca a lasat urme adanci, poate ireparabile, in sanul comunitatii. Localitatea practic nu mai exista, mai mult de jumatate dintre sateni fiind imprastiati prin cele patru zari. Nimeni nu stie daca se vor mai intoarce, casele sunt abandonate, gospodariile parasite, iar in atmosfera plutesc deznadejdea si disperarea. "Eu n-am unde sa ma duc, aici m-am nascut, aici am trait, aici este locul meu", spune Catrina Postolache. Ea si mosul ei locuiesc acum in grajd. "Asta primavara l-am terminat, am zis sa facem loc frumos si calduros de iarna pentru vite. Cine s-ar fi gandit ca o sa ajungm noi sa dormim in el?". Curtea femeii arata ca intr-un film prost apocaliptic, in care regizorul s-a distrat asezand haotic, ca un copil, elementele de decor: casa distrusa in dreapta, o bucatarie de vara in stanga si o mica potecuta curatita de noroiul blestemat catre sinistrul din fundul curtii. O pisica, un caine slab ca o zi de post, ramas de la vecinul care a fugit din calea apelor si nu s-a mai intors niciodata, un raft cu borcane cu muraturi, cateva haine ingramadite pe o masa in grajd, un aragaz si un telefon fix care, culmea, inca mai functioneaza. Cam asta este acum mica-mare avere a familiei Postolache. "A fost omul meu sa ceara si el ceva materiale de constructie pe la primarie si la preot, insa n-a primit nimic. I-au zis: "Nu ti-e, ba, rusine sa cersesti?". Cum sa-i fie rusine?".
in luna iulie 2005, satul Vadu Rosca a fost pur si simplu maturat de raul Siret, in bilantul final fiind inclusi sapte morti, zeci de case distruse partial sau total, sute de hectare de culturi compromise iremediabil, mii de oameni declarati sinistrati. in luna octombrie 2005, a treia luna dupa apocalipsa, situatia este neschimbata, aceiasi morti, aceleasi case distruse si recolte inexistente. Apa a luat totul.

---

Despre autor: