Iarna pe jos

DRUMURI DE COPIL

83% din respondenti spun ca, in general,
copiii lor se deplaseaza iarna pe jos, doar 3% din ei isi duc copiii cu masina familiei la scoala, 9%
circula cu mijloacele de transport in comun, 2%
cu alte mijloace de transport, 1% altfel.

Privesc intrebarile sondajului de opinie realizat de cei de la CURS: ""In medie cam cat timp fac pe drum pana la scoala si inapoi copiii dumneavoastra? De obicei, cum se deplaseaza copiii dumneavoastra la scoala iarna?"". Ca prin farmec il zaresc pe tatal meu, care se zbatea in niste sosoni mai mari decat piciorusele lui sa razbata prin nametii cat casa sa ajunga pana la scoala. Iarna era cel mai greu pentru copii. Aveau de mers 3 kilometri pana la scoala, asa ca tata si vecinii lui se trezeau cu noaptea-n cap, strabateau nametii si crivatul.

IARNA GREA. Povestea despre iarna din 1953 am invatat-o pe de rost. Iarna aceea a adus atata bogatie de zapada incat chiar si cu saniile se circula rau. Drumul era impracticabil, acoperit cu nameti, iar oamenii isi taiasera cu greu partii inguste prin curte la poarta, de la o casa la alta, sa se poata misca de colo-colo. A doua zi era Ajunul Craciunului si copiii mai ales erau ingrijorati de felul in care vor putea merge la colindat. Tata, al doilea baiat in familie, era de la 7 dimineata in picioare. Iubea mult animalele si prefera sa le ingrijeasca decat sa participe la curatenie in casa. Locuiau in mahala, departe de casele orasenilor, in cocioabe darapanate ce aveau tabla de pe case luata din butoaie vechi pentru benzina, ramase de la nemti, din timpul razboiului.

FARA BRAD DE CRACIUN. In casa parintilor tatalui meu era tare frig, dar ca in aceasta iarna a lui 1953 nu fusese niciodata. Zapada ii acoperise aproape cu totul. Nici la scoala nu puteau ajunge. Desigur, in casa lor nu existase niciodata un pom de Craciun. Abia mai tarziu incropeau unul in clasa. Invatatoarea avea mereu grija sa faca acest lucru. Anul acela, 1953, ea trecu pe la toti copiii, abia inotand prin stratul gros de zapada de pe drum. Un baiat din mahala se incumetase sa mearga singur la colindat. Parintii au sesizat ca disparuse de acasa si au anuntat-o pe invatatoare. Trecu si mai departe, la casele mai indepartate. Se facuse seara. Intunericul cobora repede in a doua jumatate a lui decembrie. Ninsoarea devenea tot mai intensa si se lasa frigul noptii. Cainii latrau si se auzeau pana departe prin aerul rece. Cativa vecini s-au alaturat invatatoarei in cautarea baiatului. Doua grupuri au luat-o in directii diferite. Din pacate, baietelul parca intrase in pamant. Nu era de gasit.

DESCOPERIREA. Tarziu in noapte, cineva batu incetisor in poarta parintilor tatalui meu. Invatatoarea nu se intorsese si nici o alta veste nu aveau despre baietel. Cand tatal meu deschise poarta, descoperi trupul inghetat al baietelului, rezemat de gard. Nu trecusera nici 5 minute si acesta era la caldura, ingrijit de bunica mea. Un ceai cu rom il aduse in simtiri si il puse pe picioare imediat. Intr-un tarziu, el era din nou in bratele parintilor lui. Tatal meu mi-a spus aceasta patanie aproape la fiecare Craciun si iarna grea a lui 1953 asa avea sa arate mereu in mintea mea. Mai tarziu, in drumul meu spre scoala aveam sa ma lovesc de frigul iernii, doar ca pentru mine iarna era o feerie. Imi placea cum scartaia zapada sub cizme, adoram bataia cu bulgari la inceputul orelor, dar si fumul care iesea pe cosuri in fiecare dimineata. Nu pot sa uit cu cata placere rupeam turturii de la stresinile caselor. Datorita tatalui meu nu am suferit niciodata de frig. In casuta noastra era mereu cald si bine, iar bradul de Craciun trona mereu la loc de cinste. Nu am fost bogati, dar am fost o familie unita si fericita.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe