SPERANTE DESARTE

Romanii ramasi in Uniunea Sovietica au suportat mai multe valuri de deportari. Prima a fost cea din vara lui 1941 iar cea de-a doua dupa sfarsitul razboiului. ""Vin ai nostri..."" - a fost speranta varstnicilor. Ai nostri - romanii, nu americanii!

Dupa dezintegrarea Uniunii Sovietice am calatorit la Cernauti. In acei ani intelectualii romani depuneau mari eforturi pentru recuperarea memoriei supravietuitorilor din deportarile care au urmat dupa cedarea Bucovinei de Nord si tinutului Hertei.

SUFERINTA URMASILOR. Poetul Simion Gociu, ziarist la ""Zorile Bucovinei"" din Cernauti este unul dintre intelectualii romani care a avut de suferit din cauza ca, in familia sa au fost ""nationalisti romani"", pedepsiti, de altfel, pe vremea lui Stalin cu deportarea.
N-a avut nici el drept de semnatura inainte de caderea regimului comunist. Bunicul sau a venit intr-o duminica de la biserica si a inceput sa manance. N-a apucat sa termine masa cu familia pentru ca a fost ""ridicat"". Nu s-a mai intors niciodata iar familiei nimeni nu i-a comunicat pentru ce a disparut.
Viata socrului sau a fost insa o exceptie - a fost singurul de pe meleagurile Hertei care a revenit in satul de la Canalul Belomor. ""Eu am copilarit in satul Molnita, mi-a povestit Simion Gociu, si cum ai mei stateau la marginea satului, neavand copii cu care sa ma joc prin vecini, imi petreceam vremea ascultand ce povesteau oamenii. Se adunau sarbatorile, duminicile si cu ce incepeau vorba batranii? ""Ai auzit Ioane, Petre sau Vasile? Anul asta vin ai nostri! Vin romanii..."" Profesorul universitar Ilie Popescu din Cernauti este de asemenea o exceptie: face parte din singura familie deportata care s-a intors intreaga din surghiun. Familia sa era o mama cu opt copii! Tatal sau fusese arestat in 1941 impreuna cu cei care au vrut sa treaca granita in Romania. Dar el nu fusese la granita. Nu s-a mai intors, iar dupa 1990 a aflat ca murise in 1942 in regiunea Sverdlovsk.

DEPORTATI IN KAZAHSTAN. Deportarile au fost in valuri. Dupa ce s-a sfarsit razboiul, au fost luate familiile celor care se manifestasera ca antisovietici. Climatul de teroare astfel instaurat era util pentru a anihila orice urma de impotrivire a populatiei la indiferent ce decizii ar fi luat Stalin. Din satul Patrautii de Jos a plecat cand avea 5 ani. Fratele cel mai mic avea 5 ani iar cel mai mare 19. Ajunsi in acea regiune apropiata Polului Nord s-au intalnit cu deportati de diverse nationalitati, deoarece dupa razboi, Stalin deportase pe motiv de colaborare cu ocupantii nazisti, etnii intregi. In locurile unde a ajuns familia Popescu erau multi ceceni, tatari, caucazieni, nemti, greci. Localnicii ii priveau si tratau asa cum li se ceruse - ""dusmanii"" si ""tradatorii tarii"" n-aveau decat sa moara. Cu cat mai repede, cu atat mai bine. Dupa o vreme au fost ingaduiti sa lucreze la colhoz. Castigau atat cat sa nu moara de foame. Iar frigul era ingrozitor pentru oamenii deprinsi cu alta clima. Cand s-au intors in Patrautii de Jos, casa si grajdul lor erau goale.

""La 25 august 1946, am fost deportati pe cinci ani in nordul Kazahstanului. La destinatie am ajuns in ianuarie si din vagonul de vite in care fuseseram urcati la plecare ne-au aruncat direct pe omat. Dupa drumul acela n-am putut face altceva decat sa ne taram pe branci pana la o casa pustie care avea omat de un deget pe pereti. Saptamani intregi am umblat cersind cu mainile intinse cate ceva. Ne-a fost foarte greu sa gasim ceva de mancare deoarece comunistii le spusesera localnicilor ca eram «dusmani ai poporului». Acestia fusesera indoctrinati si doreau moartea noastra"" - Ilie Popescu, deportat in Kazahstan